Alegeți o limbă
Acţiunile Uniunii Europene suscită în rândul cetăţenilor săi o meritată opoziţie. Se vorbeşte că aceasta este o “Dezunire Europeană”, în care conducătorii fiecărei ţări se luptă pentru a obţine voturile alegătorilor din ţara lor de origine, fără să le pese de ansamblul acestei entităţi supranaţionale de care ajunseserăm să fim atât de mândri.
Europenii, inventatori ai statului naţional, creaserăm şi o comunitate de suveranităţi împărtăşite capabile de a pune bazele unei societăţi cosmopolite. Uniunea economică ar cere întărirea uniunii politice şi, condiţie pentru a exista posibilitatea uneia şi a celeilalte, s-ar potenţa Europa Cetăţenilor, cheia de boltă a tuturor celorlalte.
Dar criza actuală a pus în evidenţă că niciunul dintre aceste scopuri nu a fost atins, pentru că egoismul fiecărei ţări este cel care a predominat în acţiunile sale în sânul aşa-zisei uniuni, şi nu cooperarea absolut necesară pentru a funcţiona ca atare, în privinţa cetăţenilor, a politicii şi în economie. Nu există o autentică democraţie europeană, guvernaţii ajung la acorduri în mod bilateral, schimbându-şi credinţele în funcţie de convenienţa de conjunctură, dar nu se ţine seama de aspiraţiile presupuşilor cetăţeni europeni.
Împotriva sensului democraţiei
Acest mod de a funcţiona este unul sinucigaş. Şi nu doar pentru că merge împotriva sensului democraţiei, nu doar pentru că este imoral să se ia decizii fără a se ţine seama de destinatarii lor, ci şi pentru ceva atât de simplu că pare iraţional. Atâta timp lăudându-ne că progresul uman a beneficiat de avansarea raţională oferită de Europa, pentru a te lovi de iraţionalitatea cea mai puerilă.
Pentru că ştim de ceva timp că raţionalul nu înseamnă să cauţi beneficiul maxim în mod egoist, pică cine pică, ci să ai inteligenţa suficientă pentru a coopera de la o bază de coeziune socială. Aveau dreptate vechii anarhişti când asigurau că ajutorul reciproc este cel care beneficiază speciile şi nu competenţa fără milă, că este mai inteligent să generezi aliaţi decât adversari, prieteni şi nu duşmani.
Raţiunea umană în integralitatea ei nu este egoistă în mod stupid, ci cooperativă. După cum bine spune Michael Tomasello, “nu veţi vedea niciodată doi cimpanzei ducând un trunchi împreună”; capacitatea de a coopera a fost cea care a făcut să progreseze specia umană. Cei care lucrează cot la cot nu numai că reuşesc să mute trunchiul, ci şi să genereze o legătură de prietenie care este utilă în sine şi pentru lucrări viitoare.
Încăpăţânare sinucigaşă
Asta părea să fie inima proiectului unei Europe unite, care se putea extinde către alte locuri. Şi este dezamăgitor să vezi cum Europa care a inventat democraţia în Grecia clasică, care a fost leagănul ideii potrivit căreia demnitatea umană este nucleu al vieţii împreună, care a potenţat raţionalitatea nu doar ştiinţifică ci mai ales morală, care a descoperit statul social şi posibilitatea unei comunităţi supranaţionale, şi-a trădat propria identitate cu o tenace încăpăţânare sinucigaşă, fără cea mai mică preocupare pentru idealurile care o constituie.
Acţiunile din Cipru, care sunt în mod clar mai mult fructul improvizaţiei egoiste şi de mântuială decât al unei preocupări inteligente pentru binele populaţiei, se adaugă acestei istorii recente de ofense ale ţărilor din sud, în care care s-a generat o aversiune profundă către presupuşii asociaţi din nord. O situaţie de care beneficiază populismele şi totalitarismele de orice fel, cele care nu ar avea nicio opotunitate pentru a prospera într-o societate dreaptă.
Cum este posibil ca pentru cei bine situaţi să fie aşa dificil să înveţe că ţările şi persoanele sunt interdependente, că este fals că propriul meu câştig depinde de pierderile străine? Este exact invers, dacă noi, ţările din sud suntem ruinate, cum este cazul, nu doar noi pierdem, ci şi cei din nord.
Nevoie de coeziune
Spunea Kant, german din Königsberg, că şi un popor de demoni, de fiinţe fără sensibilitate morală, ar prefera un stat de drept decât o situaţie de război, toţi împotriva tuturor. Dar, e adevărat, adăuga: dacă sunt inteligenţi. Şi eu aş sublinia: dacă au o autentică inteligenţă umană, precum cea care se dezvăluie în jocul ultimatumului.
În timpul lui, un jucător oferă credite celuilalt, care le poate accepta sau respinge. Dacă acceptă, câştigă amândoi; în caz contrar niciunul nu câştigă nimic.
Dacă ar fi adevărat că raţionalitatea umană încearcă să maximizeze beneficiul unilateral, cel care răspunde ar trebui să accepte orice ofertă superioară cifrei zero, şi cel care propune ar trebui să ofere cantitatea cea mai apropiată posibil de zero. Dar cei care răspund au tendinţa să respingă ofertele inferioare a 30% din total, pentru că nu vor să primească o cantitate umilitoare, şi de aceea cei care propun tind să ofere între 40 şi 50% din total pentru a putea câştiga ceva. De parcă nu ar fi suficient, cei care chiar arată o raţionalitate maximizată când intră în jocul ultimatumului adaptat pentru ei sunt cimpanzeii, nu persoanele.
Este un lucru rău, în sine, umilirea celor prost situaţi şi în plus nici măcar nu este inteligent. Inteligent, în cazul Europei, este recuperarea propriei identităţi creând o autentică democraţie, bazată pe coeziunea socială şi ajutorul reciproc.
