Praga este centrul geografic şi spiritual al Europei. Este de asemenea cel mai perfect exemplu al oraşului european: un habitat compact, unde două limbi şi două religii au luptat pentru supremaţie, un centru comercial şi cultural, şi un tron care încă îşi mai păstrează măreţia. Praga are secretele sale – vrăjile şi magia neagră ale Golemului şi a Elinei Makropoulos; ordinea de coşmar descrisă de Franz Kafka; meditaţiile intime ale "omului de rând" al lui Karel Čapek.

Dar ea are de asemenea un chip mai glorios, deschis, triumfător, cel al unui oraş mândru fără a fi ostentativ, fardat fără a fi vulgar. Timp de cincizeci de ani, spiritul civic al oraşului dispăruse. Când am descoperit pentru prima dată oraşul, Praga nu era atât un oraş cât decorul unei piese care nu se mai juca. Marele palate baroce plângeau lacrimi de stuc pe schelele aflate de-a lungul fiecărei străzi; bisericile erau închise, sau slujbele interzise; şi totul era dărăpănat.

Teatrele, sălile de concert, chiar şi Opera Naţională, se adânciseră în mediocritate. Universitatea lâncezea departe de programele academice europene. Mulţi scriitori, artişti şi gânditori cu care generaţiile viitoare vor identifica oraşul dispăruseră din istoria oficială, inclusiv Kafka, Patočka, Kundera şi Havel.

Praga, oraş al catacombelor...

Atunci când comuniştii au pierdut puterea, Kafka era mort de mult timp, Kundera era în exil, iar Patočka fusese asasinat de poliţia secretă. Înainte de a muri, totuşi, acesta a ţinut seminarii în catacombe, seminarii care, pentru mine, rezumă sensul etern al acestui oraş. Ele au fost publicate clandestin sub titlul de Platon a Evropa (Platon şi Europa), şi erau menite a fi o încercare de a apăra viziunea originală a oraşului lui Platon, ca un loc destinat a "se îngriji de suflet". Oraşul, pentru Patočka, era cel mai frumos dar pe care grecii l-au oferit Europei. Desigur, oraşe au fost construite şi altundeva – în India, China şi Orientul Mijlociu; şi, sub influenţa europeană, în Africa şi America.

Dar numai în Europa oraşul a crescut urmându-şi natura sa profundă, pentru a deveni o comunitate guvernată de legi, în care diferite clase sociale, credinţe, profesiuni şi opinii se puteau dezvolta laolaltă, în jurul unui scop comun, o căutare a cunoştinţelor ştiinţifice, a estetismului şi a dezvoltării spirituale. Pentru a construi un oraş, prin urmare, două cerinţe precumpănesc: folosirea armonioasă a spaţiului public şi umilinţa tuturor constructiilor care îl predomină. Aceasta este ceea ce se vede în vechile străzi, biserici şi palate din Praga.

Chiar şi pe cele mai strălucitoare faţade baroce, cum ar fi cea a Palatului Clam-Gallas, regăsim această dragoste a străzii, această voinţă de armonie cu clădirile învecinate, şi această dorinţă de a evidenţia linia de demarcaţie între public şi privat, dând în acelaşi timp dovadă de respect pentru ambele. Vizitatorul este copleşit de acest oraş-giuvaier întrucât aici, în faţa ochilor lui, se află întruchiparea tangibilă a unui ideal moral.

Nostalgia unei prime Cehoslovacii... nocivă

Acesta era cel puţin cazul pe vremea lui Dvořák, Neruda şi Julius Zeyer. Era cazul pe vremea primei Cehoslovacii, atunci când Janáček, Čapek-ii, Nezval şi Martinů străbăteau străzile. Era cazul încă atunci când decorul se prăbuşea, lăsat să putrezească de comunişti. Din păcate, nu mai este cazul astăzi. Lăsat neprotejat, ieşit slăbit şi clătinându-se din cincizeci de ani de despotism, oraşul a trebuit să facă faţă invaziei bruscă de vulturi – oameni veniţi din altă parte, care nu vedeau în oraş un loc de trai, o comunitate, care nu ştiau nimic de conceptul moral atât de senin exprimat de Patočka, care nu apreciau frumuseţea decât prin prisma comerţului şi turismului.

În decurs de douăzeci de ani, ei au presărat Praga de "gadget-uri" groteşti, precum hotelul Piramida, turnurile Walters, clădirea TMGU – construcţii care distrug oraşul ca loc de trai al unei comunităţi şi fac să dispară spaţiile publice atât de preţuite de locuitori de-a lungul secolelor. Desigur, această situaţie nu poate fi în întregime imputată capitalismului internaţional şi imperativelor sale ubicviste. Comuniştii s-au străduit să şteargă faţa liniştită a vechiului oraş, şi unul dintre cele mai mari triumfuri ale întreprinderii lor de urâţire, cum o numea Kundera – turnul de televiziune Žižkov – a fost sărbătorit ca un vizitator al timpurilor viitoare, ca dovadă că "socialismul existent" putea "trăi cu vremurile sale".

Nu există o ameninţare mai mare pentru mediu, în opinia mea, ca dispreţul demonstrat de arhitecţi, de promotori, de urbanişti şi de cei care îi exploatează. Nu există o formă mai rea de poluare decât poluarea vizuală, deoarece este o agresiune împotriva umanităţii, o încercare de a privatiza spaţiul public şi de a pune în vânzare ceea ce este mai preţios şi mai de neînlocuit. Ştiu că mulţi oameni nu împărtăşesc acest punct de vedere. Şi poate că nu aş fi ajuns la acest raţionament fără Praga – oraşul, şi fără Praga – conceptul moral, care mi-a fost transmis de seminariile ţinute sub pământ de către un profesor bătrân asasinat pentru opera sa.

Articolul este transcris după discursul ţinut la Forum 2000 , "The world we want to live in" , care a avut loc în Praga în 10-12 octombrie.