Trebuia să fie punctul cultural culminant al ceremoniilor celei de-a 50-a aniversări a Tratatului de la Elysée între Germania şi Franţa. Sub mecenatul Angelei Merkel şi al lui François Hollande, expoziţia "Despre Germania, 1800-1939, de la Friedrich la Beckmann" s-a deschis la Luvru, pe 28 martie, cu menirea de a arăta – în sfârşit – publicului francez că au existat şi pictori germani, contrar credinţei răspândite în Franţa în perioada interbelică, şi care mai dăinuie încă şi în zilele noastre. Foarte repede au apărut critici din Germania.

De ce? Fiindcă această expoziţie franceză, în cel mai mare muzeu din ţară, se pare că ar căuta să demonstreze că nazismul era concluzia logică a istoriei şi culturii germane, şi că acestea nu puteau decât să se afunde în el. Repercusiunile unor astfel de afirmaţii sunt teribile: subiectele "destinului" german şi ale originii nazismului revin din nou la suprafaţă, la 70 de ani după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Scandal politic

Vizitând "Despre Germania", s-ar zice că dorinţa de a pune capăt îndârjitei ignoranţe a publicului francez în materie de artă germană atinge culmi de fervoare – un fel de acţiune estetică afirmativă măturând stereotipurile şi caricaturile germanofobe care au otrăvit viaţa culturală franceză din cel puţin anii 1870. Contrasens, ţâşneşte prima critică, a săptămânalului Die Zeit, în 4 aprilie: "Faptul că expoziţia se încheie cu cezura din 1939 nu este voia întâmplării. Oroarea este înscrisă în arta germană încă de pe vremea lui Goethe. Peisajele nostalgice ale Italiei şi Greciei, reflectarea asupra goticului, entuziasmul german pentru Evul Mediu, accentul pus asupra vieţii de zi cu zi, deprecierea 'adâncimii' germane nu sunt, în interpretarea propusă aici, decât etape care conduc ineluctabil la catastrofa germană", afirmă editorialistul Adam Soboczynski. Acelaşi argument în tribuna Rebeccăi Lamarche-Vadel, curator la Palatul din Tokyo, publicată în Frankfurter Allgemeine Zeitung din 6 aprilie: "Această sugestie a unei catastrofe germane inevitabile, anunţată de peisajele sumbre şi romantice, face ca substratul politic al acestei expoziţii să devină extrem de iritant".

Astfel formulată, cearta ia o întorsătură politică. Întâmplare excepţională, ambasadorul Germaniei la Paris, Suzanne Wasum-Rainer, a luat apărarea Franţei. "Acuzarea Luvrului, într-un context de criză europeană, de intenţia de a scoate în evidenţă 'calea aparte' care a condus Germania la politica de exterminare naţional-socialistă, este o interpretare greşită a voinţei, erudiţiei şi angajamentului tuturor celor implicaţi în acest proiect", explică aceasta ziarului Le Monde.

O succesiune de omisiuni

A doua critică de ordin istoric: de ce, întreabă Die Zeit şi FAZ, Luvru nu a expus nimic din grupul de artişti Blaue Reiter (Kandinsky, Klee, Marc, Macke, etc.), Dada sau Bauhaus, dacă nu întocmai pentru a înlătura în mod deliberat, şi cu malignitate, aceste elanuri avangardiste ale modernităţii care s-au dezvoltat într-o Germanie liberă? Fiindcă, răspunde Luvru, proiectul nu a fost nicidecum de a recompune o istorie exhaustivă a creaţiei între Rin şi Elba de-a lungul a unui secol şi jumătate, ceea ce ar fi oricum imposibil din motive materiale – raritatea şi numărul pieselor împrumutate şi perioada prea extinsă.

Altă problemă: prezenţa unui extras din Olympia (1938), de Leni Riefenstahl, regizoare preferată a lui Hitler şi autoare a Triumfului Voinţei (1934), închinată gloriei Führer-ului. "Acest scurt extras, răspunde Henri Loyrette, este cu bună ştiinţă proiectat concomitent cu un extras de ’Menschen am Sonntag’, de Curt Siodmak, pe un scenariu de Billy Wilder, filmat în Berlin în 1929-1930. Acest fragment exaltă, în contrast cu statuile lipsite de viaţă ale lui Leni Riefensthal, bucuria de a trăi a oamenilor obişnuiţi în Berlinul sfârşitului anilor 1920".

Mai general, ceea ce nu place este în mod evident ultima parte a expoziţiei, de la Primul la Al Doilea Război Mondial. I se reproşează de a se încheia cu 'Infernul păsărilor' (Hölle der Vögel), satiră simbolică a nazismului de Max Beckmann, pictor german exilat fiind considerat "degenerat", în vocabularul din 1937. Danièle Cohn, unul dintre comisarii ştiinţifici ai expoziţiei, explică: "Este un tablou de care, ca german, ca fiinţă umană, nu poţi decât să fii mândru, o mândrie a celui just, care dă puteri în adversitate, o operă însufleţită de un curaj nicidecum sfidător. Dimpotrivă, curajul ce-o însufleţeşte este la rândul său însufleţitor pentru privitor". Neînţelegerea este astfel totală între intenţiile expoziţiei şi reproşurile care îi sunt adresate.

Lupta împotriva ordinii germanice

Dar mai este încă vorba aici despre istorie a artei şi estetică? Îndoielnic, la lectura unora dintre articole. "Cauza este oare criza? O voinţă franceză de afirmare de sine? O demonstraţie de forţă naţională indusă de slăbiciunea economică?", se face că se întreabă Adam Soboczyski. Dar realitatea este cu mult mai rea, crede că poate spune Die Zeit. Sub titlul "Cultură şi naţiune: Germania, puterea urâtă", săptămânalul a găsit, pe 11 aprilie, cheia complotului, într-o tribună a filosofului italian Giorgio Agamben publicată în Libération pe 24 martie.

"Imperiul latin să contraatace odată..." a titrat Libération, deşi nu acesta era sensul ideilor lui Agamben, care pleda pentru recunoaşterea particularităţilor sociale şi culturale ale fiecărei ţări membre ale Uniunii Europene – în special a celor din sud, cert. Sugerând că nazismul este adânc înrădăcinat în cultura germană, Luvru ar fi deci braţul înarmat al unei Europe Mediteraneene în conflict împotriva orânduielii germanice întruchipată de Angela Merkel.

Şi toate acestea nu sunt excesive?

Pe 14 aprilie, în editorialul său de primă pagină, Der Tagesspiegel ia apărarea expoziţiei. Potrivit acestuia, "eroarea de judecată spune mai puţine despre Franţa decât despre incertitudinea în care se zbate viaţa intelectuală germană". Cronicarul cultural al ziarului, Bernhardt Schulz, semnează un articol intitulat "Germanofilie sau germanofobie". 'Fierăria', peisajul industrial grandios pictat de Menzel în 1875, evocă, observă acesta, "o altă Germanie, sobră, înrădăcinată în Timpurile moderne, care a existat de asemenea alături de nostalgia Istoriei, de dorinţa arzătoare pentru natură şi de promisiunile de Apocalipsă, care nu denaturează imaginea culturii germane, ci o nuanţează. Dar se pare că nimeni nu are voie să ne zică asta 'dinafară'. Disperarea de a fi german, am prefera pasămite să o practicăm în tihnă singuri".

În niciun caz la Luvru, în niciun caz în Franţa.