Politicienii se laudă adeseori cu diversitatea europeană. Desigur, în aceste cazuri ei se referă la tradiţiile culturale – considerate în mare parte interesante şi educative – care s-au extins dincolo de frontierele naţionale. Aceştia se bucură de aceste diferenţe şi sunt dornici să le protejeze. Dar este interesant de observat că orice formă de mulţumire, sau chiar de toleranţă, dispare atunci când vine vorba de diversitate economică.

În materie de politică bugetară, liderii europeni sunt favorabili unităţii monolitice. Toate ţările membre, în special cele din zona euro, trebuie să îndeplinească exact aceleaşi condiţii iar performanţele economice ale fiecărei ţări trebuie să fie măsurate conform aceloraşi criterii. Şi nu mai contează faptul că tradiţiile economice europene sunt foarte diferite de la o ţară la alta.

Datoriile se acumulează

În contextul crizei actuale, ideea că ar trebui să funcţionăm toţi conform aceluiaşi model şi-a atins limitele. Portugalia, Spania, Grecia şi Irlanda au adoptat programe de economii şi reforme pentru a-şi asana finanţele şi pentru a îndeplini criteriile europene impuse tuturor. Dar aceste state nu reuşesc să realizeze aceste obiective. Şi datoriile se acumulează.

Dintr-un punct de vedere pur economic, a-şi reduce mai întâi datoriile şi a lansa reforme pentru relansarea creşterii par alegeri chibzuite. Problema este că, în practică, această strategie nu funcţionează. Preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, nu greşeşte atunci când admite că o idee politică nu trebuie doar să fie valabilă, ci şi să fie acceptată de cetăţeni, altfel rămâne inaplicabilă.

Social-democraţii europeni au reacţionat imediat, felicitându-l pe Barroso, pentru a fi ieşit în sfârşit din cinci ani de inacţiune. Pare probabil demagogic, dar este totuşi adevărat.

Cu pixul de acasă

Se ştie deja demult că situaţia ţărilor cele mai afectate de criză nu se ameliorează: acestea îşi reduc cheltuielile şi votează reforme, în timp ce falimentele întreprinderilor se înmulţesc iar şomajul creşte. Aparatul de stat este în pană, deciziile tribunalelor nu mai sunt transmise deoarece copiatoarele nu mai funcţionează, angajaţii trebuie să-şi aducă propriile lor pixuri şi suluri de hârtie igienică la locul de muncă, spitalele nu mai au stocuri de medicamente. În Spania, o persoană din zece trăieşte astăzi sub pragul sărăciei. Vorbim aici despre situaţii pe care oamenii din alte ţări nici nu şi le pot imagina.

De aici se pot trage două concluzii. Este evident că ţările din zona euro nu pot renunţa la programele lor de economii şi la reforme de pe o zi pe alta. Fiindcă ar afecta încrederea în moneda europeană. Sunt totuşi necesare anumite ajustări: Comisia Europeană poate uşura regulile Pactului de stabilitate şi de creştere, lăsând astfel mai mult timp ţărilor în criză pentru a-şi îndeplini obiectivele. În timp, va trebui de asemenea să ne punem întrebări despre pertinenţa acestui pact (atât de lăudat în trecut) şi a normelor sale stricte şi nediferenţiate. Criza a demonstrat clar: în ciuda monedei unice, diversitatea economică este cea care predomină în Europa.