Alegeți o limbă
Nimeni nu poate ascunde criticile la adresa noului guvern. Un guvern format pe bazele unei alianţe care va putea cu greu să îşi modifice caracterul hibrid: jumătate progresist, jumătate conservator, cu o linie politică care va trebui descifrată şi cu un electorat de centru-stânga confuz din cauza acordului semnat cu Silvio Berlusconi.
În rest, acest guvern este rezultatul unei situaţii de urgenţă şi produsul unui rezultat electoral puţin cam incert. Nu are o majoritate parlamentară clară, iar principala formaţiune - Partidul Democrat - este fragmentată din cauza gestionării dezastruoase a votului pentru desemnarea preşedintelui ţării.
Şi totuşi acest guvern reprezintă un moment de răscruce în mlaştina în care se zbate politica italiană. Printr-o decizie spontană, practic au fost reduşi la tăcere toţi liderii politici care au condus şi au influenţat viaţa ţării în ultimii 20 de ani. Nu au lipsit presiunile - din partea principalelor două partide şi chiar din exterior - pentru menţinerea situaţiei actuale. Dar solicitarea de înnoire, de schimbare a generaţiei, a prevalat.
Un rezultat surprinzător
Un rol decisiv în acest sens l-a avut preşedintele ţării, Giorgio Napolitano. Iar rezultatul este, deocamdată, unul surprinzător. Forţele politice de centru-stânga îşi pierd liderii istorici. Alţi lideri au încercat în mod insistent să facă parte din noul Cabinet, dar nu au reuşit. Poate că au pierdut ultima ocazie.
Pentru prima dată din 1994 până acum, forţele de centru-dreapta sunt cooptate la guvernare fără Silvio Berlusconi. Simbolul de centru-dreapta nu va avea nicio funcţie în noul guvern. De altfel, nici foştii săi miniştri nu participă la guvernare. A fost trecut pe banca de rezerve şi premierul tehnocrat Mario Monti. “Tânăr” în politică, dar având totuşi 70 de ani. În mod clar este sfârşitul unei ere, nu se ştie dacă este începutul unui New Deal.
Vârsta medie a membrilor noii echipe guvernamentale este mult mai mică decât cea a actualului guvern tehnocrat. Sunt mulţi tineri şi multe femei. De altfel, a fost numit, pentru prima dată în istoria Italiei, un ministru de culoare. O recunoaştere accentuată a schimbărilor produse în societatea italiană şi în structura sa demografică. În acest context, noul premier probabil a reuşit să alcătuiască o echipă mai competentă decât coaliţia care îi va oferi susţinere. Deşi, dacă ne gândim la coaliţie, probabil a reuşit să evite o situaţie gravă. Dar aceste opţiuni, chiar dacă erau necesare din unele puncte de vedere, marchează punctul din care nu mai există revenire.
Va fi foarte dificil ca, la următoarele alegeri sau când va fi format viitorul guvern, să fie readuse pe scena politică embleme ale fostei generaţii. Asistăm la un fel de epurare a scenei politice similară cu cea de după scandalul “Tangentopoli”, în anii 1992-1994, dar fără organizarea unor procese. O tranziţie care, în acest caz, demontează unul dintre viciile tipic italiene: controlul aproape feudal asupra poziţiilor dominante. Ascensorul social rămâne frecvent blocat în ţara noastră în aceeaşi măsură în care clasa politică se autoperpetuează.
O variabilă necontrolabilă
Totuşi, pentru Letta, aceasta este doar prima tranziţie. Iar pentru a o realiza, a fost nevoit să plătească un preţ: i-a oferit puternicul Minister de Interne lui Angelino Alfano, mâna dreaptă a lui Silvio Berlusconi. Un portofoliu decisiv şi în privinţa poziţiilor în materie de justiţie ale liderului Partidului Poporul Libertăţii (PdL). Partidul Democrat a pierdut aproape toate portofoliile ministeriale de categoria I, obţinându-le pe cele “social-culturale”. O situaţie care îl va obliga pe noul prim-ministru să se confrunte zilnic cu reticenţa forţelor de centru-dreapta şi cu necesitatea de a pleda pentru reforme.
Nemulţumirea activiştilor şi a electoratului de centru-stânga va rămâne cu greu într-o stare de pasivitate. Contradicţiile sunt prea evidente, iar clivajul format în ultimii 20 de ani este prea accentuat pentru a se uita într-o singură zi conflictele de interese, legile adoptate pentru favorizarea unor politicieni, politicile economice care au amplificat inegalităţile şi distanţa dintre săracii şi bogaţii acestei ţări (10% dintre familiile cele mai bogate deţin în prezent aproape 45% din avuţia totală).
Probabil că acelaşi Letta ştie că obstacolul cel mai mare rămâne Il Cavaliere. Volatilitatea politică a lui Silvio Berlusconi va fi direct proporţională cu problemele sale judiciare. Aceasta va fi adevărata variabilă necontrolabilă pentru noul Guvern.
Letta va trebui să demonstreze - inclusiv electoratului său cel mai nemulţumit - că alianţa inadecvată cu forţele de centru-dreapta nu conţine nimic perfid în acordul de constituire.
Reacţii
Optimism la Bruxelles, preocupare la Berlin
După formarea Guvernului condus de Enrico Letta, “sentimentul care prevalează la Bruxelles oscilează între prudenţă, calm şi optimism”, scrie ziarul Il Sole 24 Ore. Potrivit cotidianului economic,
Italia este considerată, din mai multe puncte de vedere, decisivă în criza datoriei suverane. Pentru moment, pieţele financiare par să acorde încredere instituţiilor politice din Italia. […] Speranţa, la Bruxelles, este că noul Guvern va dura cât mai mult, pentru a se evita organizarea de noi alegeri curând. […] Formarea, în Italia, a unui nou Executiv cu prerogative depline este utilă şi pentru reechilibrarea raportului de forţe în cadrul Consiliului European, unde poziţia slăbită a Franţei, fragilitatea Spaniei şi situaţia incertă a Italiei au conferit Germaniei o influenţă care nu convine nici Europei, nici Berlinului.
Dar dacă trecutul de eurodeputat al lui Enrico Letta contribuie la calmarea partenerilor europeni, declaraţiile făcute imediat după desemnarea ca premier conform cărora “Uniunea Europeană trebuie să modifice politicile axate prea mult pe austeritate, căci nu mai sunt suficiente” au provocat iritare profundă în cadrul Guvernului german, în special a ministrului Finanţelor, Wolfgang Schäuble, notează Linkiesta:
La Berlin, există temeri că noul Guvern italian ar putea alimenta dezbaterea iniţiată săptămâna trecută prin declaraţiile preşedintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso, privind “limitele austerităţii”.
