Ne aflăm în cel de-al cincilea an al crizei. Șomajul, sărăcia şi excluziunea socială sunt în creştere; încep să apară cazuri de malnutriţie la copii; zeci de mii de familii au fost expulzate din căminele lor; şi salariile continuă să fie reduse, în timp ce nu se întâmplă acelaşi lucru cu preţurile la bunuri şi servicii. Oamenii, în plus, au înţeles că această situaţie nu este trecătoare şi se poate prelungi câţiva ani.

În aceste condiţii, de ce nu se produce o răbufnire socială? De ce nu explodează sistemul? Cât poate rezista societatea spaniolă fără să se producă o răscoală?

Este greu de crezut că ar putea exista o conjunctură de condiţii mai favorabile pentru a provoca o revoltă. În primul rând, efectele crizei sunt teribile. Cum poate supravieţui o populaţie cu şase milioane de şomeri? Mai rău este că şomajul continuă să crească, având în vedere că este prăbuşită cererea internă. Economiile şi ajutoarele datorită cărora mulţi au supravieţuit până acum se termină. Dintre cei care au o slujbă, mulţi au salarii la limita subzistenţei în economia prăbuşită.

Împărţire nedreaptă a sacrificiilor

În al doilea rând, politicile sălbatice de austeritate pe care Spania şi Uniunea Europeană le aplică servesc doar pentru a deşira ţara şi a îndepărta momentul recuperării. În loc ca investiţiile şi consumul să atenueze căderea cererii gospodăriilor, guvernul taie din toate capitolele ce ţin de cheltuielile administraţiei. În acest fel, nu doar că se agravează criza, dar scade şi sprijinul social pentru persoanele afectate de şomaj şi sărăcie. Chiar dacă sună puţin brutal, UE şi guvernul au considerat că ieşirea din criză trece prin sărăcirea generală a majorităţii spaniolilor. Este ceea ce înseamnă “devalorizare internă”.

În al treilea rând, s-a extins percepţia că împărţirea sacrificiilor este foarte nedreaptă. Cazul cel mai sângerând, dar desigur nu e unicul, este cel al evacuărilor. Statul varsă ajutoare generoase şi se îndatorează în mod periculos pentru a însănătoşi băncile, dar nu oferă o soluţie situaţiei tuturor celor care s-au văzut prinşi de ipoteci, când a venit criza.

Lipsa de sensibilitate a puterilor publice şi a două din marile partide în faţa acestei situaţii a contribuit la creşterea sentimentului de indignare a unei bune părţi din societate.

În al patrulea rând, nu există speranţă în aceste momente. În ciuda propagandei guvernului despre o recuperare iminentă, oamenii au înţeles că ne aflăm într-un proces foarte larg de stagnare şi că ne aşteaptă ani foarte dificili.

În sfârşit, avem un partid de guvernare corupt şi de o ineficienţă uimitoare. Pare incredibil că, într-un moment de gravitate precum cel actual, premierul este şantajat cu finanţarea ilegală a partidului politic pe care îl conduce. În ciuda tuturor acestor calamităţi pe care le-am enumerat, oamenii nu se revoltă. Ce se întâmplă?

Furie şi respingere

Pe de-o parte, nu mai sunt alternative. Nu există azi o ideologie care să ofere un drum diferit de cel pe care îl traversăm şi care să servească pentru a organiza o rezistenţă efectivă. Oamenii sunt dominaţi de furie, care se traduce prin respingere şi alienare faţă de sistemul economic şi politic, dar furia nu se cristalizează într-o mişcare care să presupună o ameninţare colectivă.

Pe de altă parte, în ciuda sărăcirii generalizate, Spania continuă să aibă un nivel de dezvoltare considerabil. Știm că democraţiile dezvoltate sunt extraordinar de stabile. Suportă aproape orice. Există o regularitate uimitoare: nu a existat niciodată o democraţie cu un venit pe cap de locuitor superior celui al Argentinei în 1976 care să intre în colaps.

Spania are un venit pe cap de locuitor mult superior acestuia, chiar şi după criza din aceşti ani. De aceea, ne putem aştepta să existe tensiuni şi episoade violente, dar nu o explozie generală.

În parte, pentru că statul este foarte puternic şi poate frâna protestele; în parte şi pentru că există multe familii proprietare de apartamente, sau care îşi au economiile la bursă, care nu sunt dispuse să rişte în aventuri cu rezultat incert. Dezvoltarea atrage după sine un nivel al conservatorismului politic la toate nivelele.

Simptomul cel mai clar că oamenii, oricât de supăraţi ar fi, nu vor să rişte, este absenţa unei dezbateri publice în Spania despre cât de convenabil este să rămână la euro. Deşi a reieşit că uniunea monetară este o cursă de şoareci, aproape nimeni nu vrea să-şi asume costurile pe termen scurt de a ieşi din euro.

Continuă să fie curios că oamenii îşi adresează plângerile partidelor şi instituţiilor spaniole, când o bună parte din problemă stă mai sus, în regulile de funcţionare ale euro şi în politicile care au marcat ţările din nord. Este adevărat că a scăzut mult şi valorizarea populară a instituţiilor europene, dar fără prea multe consecinţe: sprijinul pentru euro continuă masiv. Acest sprijin este definitiv pentru a înţelege de ce nu se produce o revoltă.

În sfârşit, vom continua să suportăm cu resemnare o situaţie care, oricum ar fi privită, este intolerabilă.