Alegeți o limbă
Ştirea nu apare pe primele pagini, deşi ar trebui. Reuniţi în 23 octombrie la Viena, reprezentanţii a şase partide din noua extremă dreaptă europeană [Partidul Libertăţii (FPÖ, Austria), Vlaams Belang (naţionaliştii flamanzi), Partidul Poporului danez, Liga Nordului (Italia), Partidul Naţional Slovac şi Democraţii din Suedia] au decis lansarea unei campanii în favoarea unui referendum european asupra intrării Turciei în Uniune.
Nu este încă decât o declaraţie de intenţie. Extrema dreaptă nu va avea o sarcină uşoară căci, deşi Tratatul de la Lisabona permite organizarea de referendumuri datorate iniţiativei populare, el pune în acelaşi timp o mulţime de condiţii, destul de vagi în plus. E nevoie de un milion de semnături într-un "număr semnificativ de ţări membre". Ele nu sunt încă reunite, dar dacă ar fi, răspunsul ar fi clar: "Nu" unei candidaturi pe care majoritatea cetăţenilor Uniunii nu o doreşte.
Această unică perspectivă o va îndreptăţi pe cea a guvernelor care nici ele nu acceaptă această candidatură şi, într-un fel sau altul, această nouă extindere avea încă o frână suplimentară. Aflate aproape într-un punct mort, negocierile cu Turcia vor fi şi mai compromise căci, la ora la care respingerea islamului are atâta succes, nimeni nu va mai dori ca extremele drepte să se poată afirma utilizând un instrument al democraţiei directe europene pe o temă care i-ar pune la unison cu alegători provenind din toate curentele politice.
O nouă forţă naţionalistă ascendentă
Ştirea nu e pe primele pagini, dar ar trebui să fie din două motive. Primul este că ar trebui, obligatoriu, să ne obişnuim în Europa cu această nouă forţă, naţionalistă, islamofobă şi, peste tot, ascendentă, care nu mai are prea multe de a face cu naziştii de ieri. Din punct de vedere al tendinţelor, extrema dreaptă de astăzi flirtează cu un sfert din voturile europene iar procentele sale sunt, în orice caz, cu două cifre.
Navigând pe o furie socială de talie continentală, ea este pe cale să reuşească o sinteză între apărarea valorilor obţinute de Statul Bunăstare, aspiraţia la protecţionism şi ataşamentul la liberalizarea moravurilor, pe care prezenţa musulmană le-ar ameninţa. Încarnată de noi conducători, perfect contemporani şi banal politicoşi, ea câştigă teren la fel de bine în mediile muncitoreşti ca şi printre tinerii urbani.
Ea ştie, în plus, să facă politică şi nu doar prin lovituri sub centură, aşa cum vedem din Suedia în Italia, de la Marine Le Pen în Olanda şi prin intermediul acestei abordări novatoare a spaţiului politic european, fiind printre primii care utilizează această platformă. Această nouă extremă dreaptă nu a făcut, altfel spus, decât să înceapă bulversarea strategiilor celor celor Douăzeci şi şapte, şi nu este totul.
Afirmarea sa, cea de a doua problemă, va complica în mod serios funcţionarea instituţiilor europene, a Parlamentului, unde numărul reprezentanţilor săi va creşte în Consiliu şi la Comisie, unde ea va cântări din ce în ce mai mult datorită colegilor din guvernele naţionale care nu ar mai avea majoritatea fără ea. Nu numai că compromisurile între dreapta şi stânga, practică esenţială şi permanentă a Uniunii, vor deveni şi mai absconse şi mai dificile, dar orice progres spre o Europă politică şi spre federalism va fi combătut viguros de aceste forţe care vând restaurarea frontierelor naţionale ca pe cheia unei reîntoarceri la paradisul pierdut al naţiunilor puternice şi protectoare.
Frica ne paralizează
Ştirea nu este pe primele pagini deşi ar trebui, căci europenii sunt asfel ameninţaţi să se scufunde ceva mai mult în această teamă de tot care va sfârşi prin a-i lăsa pe tuşă.
Frica de islam ne face să ratăm ocazia istorică de a ne extinde inclusiv până în Turcia, de a consolida democraţia şi laicitatea în cea mai dinamică şi mai modernă ţară musulmană, de a găsi aici noi pieţe şi de a oferi Orientului Apropiat exemplul unui alt destin decât cel al regresiei islamiste.
Frica de a depăşi statele-naţiuni în care fuseseră stabilite compromisurile sociale de după război este pe cale să ne facă să trecem pe lângă şansa de a construi un stat-continent, capabil să cântărească ceva într-un secol în care puteriile medii de ieri nu vor mai conta.
Frica de tot ne împiedică să vedem că am putea, dimpotrivă, să ne folosim de instituţiile Uniunii pentru a crea o democraţie europeană în care Comisia ar avea la dispoziţie o majoritate parlamentară; că am putea, astfel, să recreăm o putere publică aptă să răstoarne raportul de forţe dintre capital şi muncă şi că am putea, pe această bază, să facem un ansamblu politic din zona euro, un nucleu dur al Uniunii care ar permite extinderea fără a atinge blocajul.
Frica ne orbeşte. Ea ne paralizează şi, logic, partidele fricii progresează şi ne-o alimentează.
