Absurditatea politică este, cel mai adesea, rezultatul unei situaţii prea complexe; mai ales în cazul unei coaliţii. Săptămâna aceasta este probabil să fie propus un amendament care va exprima regretul faţă de lipsa din discursul Reginei a unei referiri la organizarea unui referendum privind apartenenţa ţării la UE, ceea ce ar trebui să aibă un rezultat mai nuanţat.

După cum stau lucrurile, deputaţii conservatori probabil vor primi permisiunea de a vota cum doresc pe tema moţiunii elaborate de doi dintre colegii lor, John Baron şi Peter Bone, în timp ce membrii Guvernului se vor abţine de la vot. Cu toate acestea, este de aşteptat ca unii membri liberal-democraţi ai Guvernului să complice şi mai mult lucrurile, votând împotrivă, după cum le dictează convingerile pro-Uniunea Europeană.

Şoarecele şi ţipetele

Reacţia Biroului primului-ministru a fost una de tip confucianist: “Atunci când vezi că un şoarece este în cameră, fie poţi spune ‘iată un şoarece’, fie te poţi urca pe masă ţipând”. Remarcăm că, în această ghicitoare kung-fu, şoarecele este referendumul privind apartenenţa la UE sau probabil amendamentul propriu-zis, iar ţipetele sunt reprezentate de agitaţia făcută de clasa politică şi de mass-media.

Este clar că dezgustul premierului faţă de panică i-a fost de folos de-a lungul anilor, inclusiv în labirintul stării de amorţeală a coaliţiei guvernamentale. Susţinătorii lui David Cameron au dreptate să se plângă de faptul că unii membri ai partidului se comportă ca şi cum conservatorii nu ar fi implicaţi într-o coaliţie sau ca şi cum liberal-democraţii pot fi pur şi simplu ignoraţi. Ceea ce ar trebui să îl îngrijoreze pe Cameron este lipsa constantă a încrederii pe care i-o acordă o parte semnificativă a deputaţilor conservatori. Atunci când solicită un plan pentru organizarea unui referendum, ei explică: acceptăm toate argumentele privind coaliţia cu Nick Clegg şi cu liberal-democraţii, acceptăm explicaţiile privind ceea ce poţi face şi ce nu poţi face, dar chiar şi aşa – ne pare rău, prietene – vrem totuşi ceva scris.

În acest context, este remarcabil că discursul din ianuarie al premierului privind relaţia Marii Britanii cu Uniunea Europeană – ocazie cu care a promis organizarea primului referendum privind apartenenţa la UE din 1975 până acum – a avut un impact atât de mic asupra unei dezbateri pe care ar fi trebuit să o tempereze şi asupra ascensiunii Partidului Independenţei Marii Britanii. Un membru al Guvernului rămas loial a explicat: “problema este că oamenii nu au încredere în noi”.

Ceea ce Alastair Campbell [consilierul pentru relaţia cu presa al fostului premier Tony Blair] numea la un moment dat “această mare problemă cu încrederea” este forţa de coeziune în toată această ecuaţie, la toate nivelurile. Percepţia potrivit căreia Cameron şi-a încălcat propria “garanţie de fier” privind organizarea unui referendum pe tema Tratatului de la Lisabona este amplificată de moştenirea urâtă a cheltuielilor parlamentarilor, de intervenţia în Irak, de campanii de imagine, imoralitate politică şi multe altele. Trăim într-o eră de fragilitate instituţională: Parlamentul, presa, sectorul financiar, postul BBC – toate sunt traumatizate de scandaluri şi de fraude. Iar politicienii nu au mai fost niciodată supuşi unei atenţii intransigente: instrumentele revoluţiei digitale au efectul paradoxal de a-i obliga la integritate pe cei aflaţi la guvernare, reducând, în acelaşi timp, încrederea în rândul celor guvernaţi.

O lume asaltată de demoni

Elitele elegante de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI deja par desuete. Cei care vorbesc de Boris Johnson şi de Nigel Farage şi spun că nu sunt ca politicienii aflaţi la guvernare nu fac decât să contribuie la creşterea popularităţii şi charismei acestora. Primarul Londrei şi liderul UKIP prosperă tocmai pentru că au onestitatea modestă a amatorilor, sunt fiinţe umane autentice care nu au fost educate în laboratoare şi care spun ceea ce gândesc, nu repetă fără oprire idei ale “platformei politice”.

În realitate, amândoi sunt politicieni din toate punctele de vedere; Boris Johnson este la al doilea mandat de primar al unui oraş global care anul trecut a găzduit Jocurile Olimpice, în timp ce Nigel Farage conduce o abilă strategie de gherilă electorală care sugerează că este înzestrat cu talente care depăşesc farmecul specific electoratului tradiţionalist. Dar ei înţeleg că un electorat profund suspicios apreciază “autenticitatea” mai mult decât orice altceva.

În afară de prăbuşirea fără precedent a încrederii, David Cameron se confruntă şi cu modificări la fel de dramatice ale structurilor şi situaţiei economice în cadrul UE. După cum argumenta Hugo Young în evaluarea sa magistrală a relaţiei Marii Britanii cu Europa, “This Blessed Plot” (“Această tărâm binecuvântat”, cartea nu a fost publicată în limba română), euroscepticii şi-au asumat mereu riscul de a fi acuzaţi de “lipsă de realism”. În cartea sa, publicată în 1998, Young remarca: “Lumea pentru care pledează ei pare, în final, să fie una nostalgică şi îngustă: asaltată de demoni, măcinată de confuzie existenţială”.

Dar, după 15 ani, lumea lor şi Uniunea Europeană par foarte diferite. Continentul este măcinat de criza din zona euro şi nu se mai poate argumenta cu uşurinţă că, în afara Uniunii Europene, Marea Britanie ar avea de suferit din punct de vedere economic. Aşa cum scria lordul Lawson, săptămâna trecută, în editorialul său din ziarul The Times, în care pleda pentru ieşirea ţării din UE, “esenţa problemei este că, în momentul de faţă, contextul economic relevant nu este Europa, ci globalizarea, inclusiv comerţul liber la nivel global, sub monitorizarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului”.

Lordul Lawson este apropiat de ministrul Finanţelor, George Osborne, iar articolul lui reflectă puncte de vedere pe care putem presupune că le-a discutat deja cu politicieni conservatori care deţin poziţii de rang înalt în cadrul coaliţiei. Editorialul lui Michael Portillo din acelaşi ziar avea un ton mai furios, era mai deschis ostilităţii faţă de poziţia lui David Cameron şi, în stil latin, mustra actuala conducere a Partidului Conservator.

În astfel de momente, trebuie să ne amintim că Portillo nu este doar părintele modernizării Partidului Conservator, ci şi un discipol apropiat al “Doamnei de Fier” [fostul premier Margaret Thatcher]. Există o “incompatibilitate fundamentală” între ambiţiile Marii Britanii şi cele ale Uniunii Europene, o situaţie care nu poate fi “rezolvată printr-o simplă renegociere de mică amploare”, argumenta Portillo – suspectez eu – în numele majorităţii parlamentarilor conservatori şi a unei părţi din ce în ce mai mari a populaţiei. Ideea favorită a lui Cameron este că Marea Britanie se află în “concurenţă la nivel global”. Cu fiecare lună care trece, este din ce în ce mai dificil de argumentat că apartenenţa la UE este un avantaj pentru Marea Britanie, mai degrabă decât un obstacol din punct de vedere concurenţial.

Spre meritul său nerecunoscut suficient, acest premier a oferit publicului un referendum privind apartenenţa Marii Britanii la UE. Dar promisiunea sa privind un nou acord cu UE, a unui nou început pentru care merită să aşteptăm înainte de a lua o decizie, a primit doar puţină susţinere şi a câştigat doar puţini prieteni. Pentru prea mulţi, pare a fi mai degrabă un compromis decât o abordare măcar pe jumătate logică. Amendamentul de săptămâna aceasta este doar una dintre numeroasele intervenţii, acte de sabotaj sau manevre la care Cameron trebuie să se aştepte, toate având rolul de a-l împinge mai departe, rapid, în problema centrală a identităţii naţiunii.