Partizanii şi detractorii entităţii politice europene şi ai procedurilor ei decizionale sunt de acord în diagnosticarea unui deficit democratic. Pentru partizani, acest deficit se explică în primul rând prin faptul că nu există o conştiinţă şi o opinie publică europene. Criticii atrag atenţia că, din punct de vedere cultural, politic şi – mai ales acum – economic, o asemenea conştiinţă este incompatibilă cu diversele specificităţi naţionale.

Cele două tabere au stabilit că există un deficit democratic în politică, la nivel european. Dar ce înseamnă, de fapt, acest lucru? Parlamentul European este ales în mod democratic, membrii Comisiei Europene sunt nominalizaţi de guverne naţionale alese democratic şi sunt confirmaţi de Parlamentul European. Iar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asigură un control juridic corespunzător.

Există, ce-i drept, un deficit democratic european, dar el constă în lipsa opoziţiei, adică a unui mod de organizare politică a concepţiilor non-majoritare.

Opoziţia face posibilă schimbarea

Funcţiile sunt legitimate de majorităţi şi sunt ocupate în virtutea unor alegeri mai mult sau mai puţin directe: acesta este principiul după care funcţionează democraţia. Mandatele se pot numi democratice numai dacă sunt pe durată determinată. De aceea, nu alegerile reprezintă actul decisiv al democraţiei, ci destituirea explicită prin vot (“Abwählen”).

Dar, pentru ca o persoană să poată fi înlăturată din funcţie prin vot, trebuie să se constituie, în interiorul sistemului politic, o opoziţie susceptibilă să fie aleasă în caz de destituire. Ea trebuie să fie dotată cu mijloace şi competenţe corespunzătoare, cu un program adecvat şi substanţial, cu o echipă şi cu un grup-ţintă receptiv.

Cu alte cuvinte, opoziţia face posibilă schimbarea prin vot a conducătorului, respectiv a guvernului: condiţia “sine qua non” a oricărei politici democratice.

Acest principiu ne permite să definim cu mai multă precizie deficitul democratic al Europei. Este posibilă, desigur, schimbarea majorităţii la alegerile pentru Parlamentul European, cu repercusiuni importante asupra deciziilor politice concrete din Europa. Ceea ce nu echivalează totuşi cu o destituire explicită prin vot, eveniment care ar marca o cotitură şi ar face vizibilă comunicarea politică pentru opinia publică.

Nicio soluţie alternativă

Lipsa de transparenţă a Europei nu se explică prin structuri netransparente sau printr-un exces de birocraţie; sistemele politice naţionale nu sunt nici ele mai puţin complexe. Dacă Europa pare atât de complexă, e numai pentru că opinia publică nu poate integra opoziţia în modul ei de a privi procesul politic european.

Am putea spune că politica europeană are acest defect: trebuie evaluată pur obiectiv. Rezultatele ei sunt urmărite mult mai atent decât rezultatele acelei politici care se vede constrânsă, pe de o parte, să răspundă aşteptărilor publicului în conflictul dintre alternative şi, pe de altă parte, să-şi gândească şi să-şi planifice propria destituire prin vot.

Un efect al acestui deficit de opoziţie în Europa constă în renaţionalizarea comunicării politice în timpul crizei europene. Nu există politică de opoziţie, nu există posibilităţi de destituire prin vot în sânul sistemului, nu există alternative în interiorul politicii europene şi al instituţiilor ei – cel puţin niciuna care să fie lizibilă în ochii opiniei publice. Singura opoziţie manifestă ia forma poziţiilor antieuropene care otrăvesc politica europeană prin reetnicizare şi renaţionalizare.

În consecinţă, alternativele se dovedesc a fi alternative între modele naţionale, nu alternative capabile să ofere soluţii politice. Într-un asemenea context, nu e de mirare că partidul politic antieuropean care tocmai a luat naştere în Germania se numeşte Alternativa pentru Germania.

Pentru o constituţie comună

La nivel naţional, asemenea fenomene sunt de natură să limiteze spaţiile de manevră, în timp ce, la nivel european, ele nu constituie o opoziţie veritabilă. Mai mult, Alternativa pentru Germania corupe democraţia europeană, întrucât reprezintă o opoziţie care nu poate şi nici nu vrea să guverneze vreodată. Europa are, mai mult decât oricând, nevoie de critică. Şi are nevoie, de fapt, de o critică a politicii europene şi de o opoziţie din perspectivă europeană la această politică.

De aceea, campaniile proeuropene ar trebui să mizeze mai puţin pe profesiuni de credinţă şi pe îndemnuri la solidaritate – care sunt uşor de obţinut. Dar astfel de campanii nu au impact decât dacă un guvern european poate fi destituit prin vot – dacă deci ar exista o opoziţie după modelul opoziţiei oficiale a Majestăţii Sale din Marea Britanie. O asemenea opoziţie ar crea, aproape de la sine, o opinie publică europeană transnaţională.

Paradoxal, Europa ar avea multe de învăţat din geneza naţiunilor. Naţiunile europene n-au reuşit să devină unităţi politice decât în momentul în care au integrat formele interne ale opoziţiei, făcându-le astfel manevrabile. Fără îndoială că Europa trebuie să-şi ofere o constituţie comună – pentru a încuraja, în Europa, o opoziţie contra Europei şi pentru Europa. Trebuie să ne debarasăm de “guvernul” european, fără să renunţăm însă la guvernarea europeană.