Furtună peste Atlantic

Summit-ul G20, din 11 şi 12 noiembrie, de la Seul, are loc în timp ce coordonarea internaţională cunoaşte o fază de turbulenţe serioase. Încetinirea economiei americane şi decizia de a adopta o politică monetară agresivă ne fac să credem că Washington va căuta să pună pe seama celorlalţi costul re-echilibrării globale. Punctul cel mai important îl reprezintă rapida deteriorare a raporturilor economice dintre Statele Unite şi Europa.

Imediat după Seul, Statele Unite şi Europa se vor întâlni la Lisabona pentru un summit pe care bunul simţ l-ar fi situat înainte - şi nu după - de cel al G20. Este vorba despre un summit mult prea important pentru a fi trimis undeva pe planul al doilea. Deteriorarea relaţiilor dintre Statele Unite şi Europa este dramatică faţă de nivelul la care erau în cele doisprezece luni care au urmat crizei Lehman Brothers, un fel de "vârstă de aur" a guvernanţei mondiale, a cărei întărire era recunoscută ca fiind indispensabilă atât de Statele Unite cât şi de Europa.

O cooperare într-un nou cadru mondial

Cooperarea s-a reflectat în dezvoltarea instituţiilor mondiale de guvernanţă economică atât de bine încât, în epoca summit-ului G20 de la Londra, în aprilie 2009, în cel mai dramatic moment al crizei economice, întreg cadrul de cooperare, inclusiv convergenţa asupra necesităţii unei stimulări fiscale, părea să fi găsit baze de discuţie solide.

Acordul dintre Statele Unite şi Europa a început să se deterioreze la sfârşitul lui 2009 şi ulterior în 2010. La summit-ul G20 de la Toronto poziţiile lor au reflectat divergenţe majore: europenii cereau punerea în funcţiune a unor strategii de ieşire din politicile de relansare, siguri de faptul că deficitele suplimentare şi noile aporturi de lichidităţi ar destabiliza economia. Americanii, dimpotrivă, vedeau creşterea Statelor Unite ca fiind în pericol şi cereau o întărire a stimulărilor.

În 2009-2010, am văzut că marele salt al economiei americane nu era posibil să fie susţinut şi că, de îndată ce condiţiile economice ale Statelor Unite au început să se disocieze de cele ale Europei, "cooperarea accidentală" s-a terminat şi că s-a revenit la divergenţele politice din ultimii zece ani.

O interpretare mai prudentă ar estima că Statele Unite şi Europa nu şi-au calibrat încă cooperarea în acord cu noul cadru global generat de criză şi care este caracterizat de trei factori: greutatea diferită a economiei transatlantice; relaţia între creştere şi politicile fiscale pe termen lung; în sfârşit, necesitatea de politici naţionale şi regionale care să ţină cont de dezechilibrele globale.

O nouă calibrare a raporturilor este necesară

Guvernanţa globală iese transformată din criză. G20 a înlocuit G7 ca loc de întâlnire privilegiat între guverne şi bănci centrale. Coordonarea monetară este astăzi centrată pe Global Economy Meeting (GEM) din Bâle, cu 34 de bănci centrale, şi nu, ca până acum, pe G10. Consiliul de stabilitate financiară (Financial Stability Board) a lărgit numărul de ţări membre cu mult dincolo de G7, iar în sfârşit Fondul Monetar Internaţional este pe cale să îşi revadă sistemul de cote de capital, reducând aportul europenilor.

Statele Unite şi Europa trebuie în continuare să îşi calibreze raporturile în acest nou cadru. De exemplu, este imposibil să raţionezi astăzi pe schimbul euro-dolar fără să iei în considerare rolul yuanului chinezesc. Dacă ar face-o, Statele Unite şi Europa ar redescoperi utilitatea cooperării.

Inevitabil, Statele Unite şi China vor trebui să îşi pună problema "cine va susţine consumul" şi încă o dată vor trebui să privească coordonat spre economiile emergente. Dar coordonarea politicilor economice nu poate funcţiona decât dacă exigenţele re-echilibrării globale sunt respectate de către politicile naţionale. Ori este exact ceea ce tot nu funcţionează încă.

La summit-ul de la Lisabona, Statele Unite şi Europa trebuie să se pună de acord asupra refuzului protecţionismului, se vor angaja să coboare barierele în schimbul tehnologiilor, şi în particular al celor care privesc mediul înconjurător. În sfârşit, îşi vor declara angajamentul comun în inovarea în materie de apărare a locurilor de muncă. Însă Statele Unite şi Europa vor trebui, pentru a fi credibile, să dea dovadă de coerenţă internă. Ori, până acum semnalele nu sunt exact cele pe care le aşteptam.

Chiar dacă summit-ul Statele Unite - Europa de la Lisabona nu este locul potrivit pentru negocieri monetare, Washington trebuie să ia un angajament pentru coordonarea politicilor, tot aşa cum Uniunea Europeană ar trebui să se prezinte cu un cadru credibil de guvernare economică. Fără angajamente care să ţină cont de efectele politicilor locale asupra ţărilor terţe, agenda transatlantică riscă să îşi piardă în mod definitiv credibilitatea.

G20

Europa pe o strapontină

G20 de la Seul "nu este decât unul din exemplele care arată clar felul în care centrul de greutate al lumii a basculat din arena euro-Atlantică la regiunea trans-Pacifică", consideră Frankfurter Allgemeine Zeitung, în momentul în care în capitala sud-coreană se deschide summit-ul ţărilor celor mai industrializate. Cei care au făcut presiuni pentru ca organismul presupus să "uşureze" politicile economice internaţionale să cuprindă şi ţările emergente sunt europenii, notează cotidianul. Ori, "ei îşi dau seama în prezent că cei a căror cauză au pledat-o nu sunt nici prea adaptabili şi nici prea pregătiţi să împartă responsabilităţile globale la care au sperat".

Astfel, europenilor "le va fi mai greu să realizeze coaliţii pentru a-şi apăra interesele şi să obţină un consens". O sarcină cu atât mai dificilă cu cât "UE este în continuare divizată şi are în continuare o problemă de reprezentativitate". Altă consecinţă, notează la rândul lui Slate.fr, este aceea că Europa asistă ca spectator la "războiul monedelor". Motivul, explică revista web, este parţial lipsa de supleţe a tratatelor şi poziţiile Băncii Centrale Europene considerate adesea prea rigide. Dar "marea problemă în partea aceasta a Atlanticului este absenţa reală a unei gândiri economice. Tot ceea ce li se cere statelor sau Băncii Centrale este să nu facă nimic atât timp cât totul este bine şi să intervină în forţă atunci când totul este rău. Urmând acest model, Europa nu joacă un rol bun: este şi mai dificilă de manipulat decât un stat naţional şi deci este întotdeauna fie prea prezentă, fie prea absentă".