Marasmul economic dăinuie în Uniunea Europeană, dar situaţia nu este chiar pe deplin mohorâtă. Ţările membre au fost capabile în ultimul timp de un spor de voinţă de a depăşi antagonismele înrădăcinate de când hăul.

Astfel, acordul încheiat la sfârşitul lunii mai 2013, asupra reformei politicii în domeniul pescuitului este mult mai bun şi mai voluntarist decât s-ar fi putut crede. Dacă ţările semnatare vor pune în aplicare dispoziţiile pe care le-au acceptat, rezervele halieutice vor avea o şansă să se refacă din nou până la niveluri stabile. În acest dosar, Europa a dovedit că Uniunea poate într-adevăr fi un vector de energie pozitivă. Nicio altă structură internaţională nu abordează problema pescuitului excesiv. Oceanele nu sunt supuse niciunei reglementări, şi este deci greu să împiedici exploatarea lor fără discernământ altundeva în lume.

Se ajunge cumva mereu la o înţelegere

Acum câteva săptămâni, s-a ajuns de asemenea la Bruxelles la o soluţie pentru problema, până acum fierbinte, a restabilirii controalelor la frontierele dintre statele membre. În urmă cu câţiva ani, Franţa şi Italia încercaseră să propună noi reguli pentru a permite statelor membre să reintroducă controlul paşapoartelor. Danemarca cerea de asemenea controale permanente peste Podul Øresund [care leagă Danemarca de Suedia].

Comisarul european – de origine suedeză – Cecilia Malmström se opusese între timp acestor tentative de restrângere a mobilităţii cetăţenilor şi punctul său de vedere a a prevalat. Regulamentul a fost clarificat şi posibilităţile pentru statele membre de a institui controale la frontiere au fost limitate la doar doi ani.

Şi în materie de politică de azil, statele membre au găsit în cele din urmă un teren de compromis. Negocierile au fost tărăgănate ani de zile, întârziate de disensiunile profunde şi, abia cu un an în urmă, puţini mai credeau încă într-un acord. Dar, în primăvara aceasta, divergenţele s-au transformat subit în convergenţe.

Pe 12 iunie, Parlamentul European trebuia să se pronunţe asupra setului de proiecte de legi prevăzute de acord, cu privire la înăsprirea regulilor în materie de primire a refugiaţilor şi de examinare a cererilor de azil. Potrivit Ceciliei Malmström, punerea în aplicare a acestor noi prevederi în toate ţările membre ar duce la o îmbunătăţire generală a practicilor. Desigur, mai rămâne o cale lungă până acolo. Fără a mai pune la socoteală că nu toate dispoziţiile acordului ar merita laude. Înregistrarea amprentelor digitale ale solicitanţilor de azil într-o bază de date comună numită Eurodac implică o gestionare centralizată şi o supraveghere a persoanelor care merg prea departe.

Înclinaţie subită către compromis

Cu toate acestea, acordurile privind pescuitul, frontierele şi politica în materie de azil se îndreaptă în direcţia cea bună. Cu câteva zile în urmă, Curtea Europeană de Justiţie a estimat de altfel că, în condiţiile Regulamentului Dublin, copiii refugiaţi neînsoţiţi nu puteau fi transferaţi [dintr-o ţară în alta], ceea ce dă dovadă şi de o anumită umanizare a Europei.

De ce toate acestea? Unul dintre contactele mele crede în tactica de uzură folosită de Comisie: după ani de negocieri, ţările nu mai au puterea să se bată unele cu celelalte şi găsesc o cale de compromis. Alţii înaintează o explicaţie politică: [Nicolas] Sarkozy şi [Silvio] Berlusconi s-au dus, şi odată cu ei principalii susţinători, în ultimii ani, ai restabilirii frontierelor în Europa.

Dar mai există o explicaţie pentru această înclinaţie subită a statelor membre către compromis. Problemele economice divizează şi crează antagonisme între ţări, dar pot fi de asemenea vectori de unitate: criza a demonstrat că ţările sunt vulnerabile şi dependente unele de celelalte, deci trebuie să se ajute reciproc.