În 2002, Recep Tayyip Erdoğan era în plină campanie electorală, iar partidul lui urma să iasă învingător câteva luni mai târziu. El vorbea atunci concret, de lucruri din viaţa de zi cu zi, de libertate religioasă, culturală, lingvistică şi de exprimare... Ambianţa era populară, plăcută şi mai puţin naţionalistă decât în mitingurile altor partide.

Pregătirea pentru integrarea în Uniunea Europeană era, spunea acesta, o etapă necesară şi utilă, cel mai bun mijloc de a reforma ţara... Interlocutorilor săi străini, Erdoğan le spunea că noul său "Partid al Justiţiei şi Dezvoltării" (AKP) îşi schimbase pielea, că-şi lepădase trecutul său islamist şi anti-european.

În timpul nopţii de joi 6 – vineri 7 iunie, unsprezece ani mai târziu, discursul nu mai are nimic de-a face cu realitatea. Referinţele sunt otomane, Recep Tayyip Erdoğan apelează la Allah pentru a face "veşnică" "frăţia", "uniunea" şi "solidaritatea" arabo-musulmană, şi aţâţă mândria naţionalistă turcă a celor câtorva mii de suporteri, "soldaţii" săi veniţi să-l întâmpine şi care se arată gata să meargă să-i "zdrobească" pe acei "vandali".

Premierul turc nu a spus niciun cuvânt despre revendicările (împotriva derivelor autoritare ale guvernului, împotriva unui capitalism neînfrânat, pentru libertatea de exprimare şi de stil de viaţă) a zecilor de mii de tineri care sunt în stradă din 31 mai.

“Ipocrizie” şi “dublu standard”

Niciun cuvânt despre Europa. În afară de câteva ore mai târziu, cu ocazia conferinţei de presă organizate în comun cu comisarul european Štefan Füle. Declarându-se deschis "cererilor democratice", Recep Tayyip Erdoğan a acuzat în acelaşi timp Uniunea Europeană de "ipocrizie" şi de "standard dublu". Premierul turc s-a plâns de lipsa de progrese în negocierile de aderare, o situaţie "tragicomică", şi a amintit celor care-i critică felul de a gestiona criza actuală că, în ceea ce priveşte democraţia, Turcia nu are nicio lecţie de primit de la "anumite ţări europene".

Recep Tayyip Erdoğan nu ezită să spună lucrurile pe şleau. Remarcile sale sunt ofensive şi foarte puţin diplomatice. Premierul turc nu ar vorbi astfel decât dacă ar fi renunţat la orice speranţă şi dorinţă de integrare europeană pentru ţara sa.

Ce s-a întâmplat? Contrastul dintre persoana din 2002 şi cel din 2013 este flagrant. Ar trebui să fim surprinşi? Sau mai degrabă să vedem aici dovada, precum opozanţii săi cei mai îndârjiţi, a "dublei agende" a lui Recep Tayyip Erdoğan şi a AKP-ului? Care, odată scăpaţi de sub tutela militară datorită sprijinului UE, au avut astfel mână liberă pentru a pune în mişcare proiectul ocult al unei politici neo-otomane, departe de valorile laice, democratice şi occidentale?

Ajuns la putere în 2002, guvernul AKP a continuat şi a amplificat o serie de reforme democratice fundamentale care fuseseră iniţiate de fosta coaliţie la putere. Într-o asemenea măsură încât i-au uimit până şi pe cei mai ireductibili opozanţi.

Bruxelles apreciază: Turcia obţine o dată, octombrie 2005, pentru deschiderea procesului de negocieri pentru aderare la UE. AKP se prezintă drept un partid "musulman-democrat", asemănător tradiţiei creştin-democrate, cel mai european dintre curentele politice predominante. Aderarea Turciei la Uniunea Europeană reprezintă anti-ciocnirea civilizaţiilor, declară Recep Tayyip Erdoğan.

Ultra-minoritari, turcii din cercurile liberale de stânga, europeni convinşi, devin, fără să-l cunoască cu adevărat, ambasadorii săi zeloşi pe lângă diplomaţii şi jurnaliştii occidentali. Ei au găsit în sfârşit în AKP un partid care are curajul şi mijloacele să decapiteze duşmanul lor comun: armata (autor a patru lovituri de stat militare în aproape treizeci de ani), şi să o trimită înapoi la cazărmi.

Violentă campanie de denigrare

Dar acest elan, aceste reforme, vor fi rapid oprite. Deja din 2004-2005. Cu mult înainte ca lupta împotriva armatei să fie câştigată. Din două motive.

Primul este puţin cunoscut. Dar este esenţial pentru a-l înţelege pe Recep Tayyip Erdoğan. În 2003, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a confirmat dizolvarea partidului islamic Refah, de către Curtea Constituţională Turcească, justificarea fiind că, în contextul actual, acesta reprezenta un pericol pentru democraţie, în timp ce dizolvarea partidelor comuniste sau autonomiste fusese considerată ca fiind contrară dreptului european. Recep Tayyip Erdoğan nu a înţeles diferenţa.

Mai rău, în iunie 2004, atunci când a ajuns la hotărârea sa definitivă în cazul Leila Sahin, Înalta Curte din Strasbourg a confirmat excluderea din universitate a fetei pentru purtarea voalul islamic. Un şoc pentru Recep Tayyip Erdoğan, ale cărui fete au trebuit să plece la studii în Statele Unite ale Americii pentru a putea purta voalul. Din nou, el nu înţelege de ce ceea ce este permis în majoritatea ţărilor europene, a merge la universitate cu un voal, face obiectul unei hotărâri contrarii atunci când vine vorba de Turcia.

Şi când vorbeşte despre "standard dublu" el se gândeşte mai ales la aceste două hotărâri judecătoreşti. Acestea au făcut să se năruiască în mintea lui convingerea fragilă cum că UE ar garanta libertăţile religioase.

Al doilea motiv este mai cunoscut. În 2005, francezii trebuiau să voteze cu privire la Tratatul de instituire a unei Constituţii europene. Candidatura Turciei este ţinta unei violente campanii de denigrare. Turcia este folosită în scopuri electorale drept sperietoare de către preşedintele Nicolas Sarkozy, care oferă – împreună cu Germania -Turciei un "parteneriat privilegiat", o formulă goală de sens pentru singura ţară candidată care a semnat un acord de uniune vamală cu Uniunea Europeană de atât de mult timp (1995).

Recep Tayyip Erdoğan dorea să redea turcilor care l-au ales o mândrie, un destin naţional, şi se întâmplă exact invers. Acest lucru l-a afectat profund, el se simte umilit. Şi astfel a început spirala infernală.

O situaţie schizofrenică

Majoritatea responsabililor turci nu mai crede în această Uniune Europeană care-i dispreţuieşte. Turcia a decis să încetinească, şi apoi să oprească sau chiar să inverseze mişcarea de reforme liberale şi democratice necesare pentru o integrare prea ipotetică. Ea refuză să aplice Ciprului, acum membru al Uniunii Europene şi al cărui nord îl ocupă în continuare, regulile Uniunii Vamale.

Din octombrie 2005, 13 din 33 de "capitole" au fost deschise negocierilor, dar numai unul a fost închis. Din iunie 2010, niciun nou "capitol" nu a fost deschis. În iulie 2012, Ankara a suspendat orice contact cu Uniunea Europeană, în timpul preşedinţiei de şase luni a Uniunii Europene de către Cipru, pe care Ankara refuză în continuare să-l recunoască.

Faţă de Uniunea Europeană, Recep Tayyip Erdoğan se află acum într-o poziţie aproape schizofrenică. Pe de o parte, el este pe cale să realizeze că visul otoman nu prea seduce vecinii lui arabi, şi că influenţa diplomaţiei turceşti în regiune este în mare parte datorată legăturilor occidentale ale ţării. Pe de altă parte, îi este acum aproape imposibil să admită în faţa opiniei sale publice că integrarea europeană ar fi în definitiv, din punct de vedere economic şi diplomatic în orice caz, cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla Turciei.