Uniunea Europeană a suferit mult timp de o lipsă de legitimitate, dar criza euro a agravat această problemă. Nu există nicio baghetă magică ce ar putea face ca UE să fie dintr-o dată respectată, admirată sau chiar populară în rândul multor europeni. Instituţiile sale sunt îndepărtate din punct de vedere geografic, greu de înţeles şi de multe ori se consacră unor aspecte tehnice obscure.

Dacă liderii UE nu vor deveni mai credibili şi legitimi în ochii alegătorilor, unele părţi ale Uniunii ar putea începe să se destrame. De exemplu, la un moment dat, unele guverne din zona euro ar putea încerca să-şi consolideze moneda luând măsuri importante vizând un sistem de elaborare a politicilor economice mai integrat. Dar, ulterior, un parlament naţional, alegeri generale sau un referendum pot bloca aceste măsuri ameninţând astfel viitorul monedei euro.

O legitimitate obscură

Instituţiile politice câştigă mai multă legitimitate fie prin rezultatele produse, fie prin modul lor de desemnare. Rezultatele sunt beneficiile aşteptate din partea acestor instituţii. Modul de desemnare este reprezentat de alegerile prin care cei care exercită puterea sunt traşi la răspundere. Criza monedei euro a slăbit ambele tipuri de legitimitate.

Rezultatele nu sunt de loc impresionante. Creşterea economică este negativă în marea majoritate a Europei, şomajul în zona euro este de peste 12%, iar şomajul în rândul tinerilor în Spania şi în Grecia este de peste 50%. Mulţi cetăţeni consideră că nici UE şi nici euro nu oferă multe avantaje.

Între timp, legitimitatea desemnării este obscură. Având în vedere complexitatea procedurilor de luare a deciziilor, puterea fiind împărţită între mai multe instituţii, centrele de responsabilitate în UE nu au fost niciodată foarte bine definite. Dar percepţia unui deficit democratic este o problemă tot mai mare pentru ţările puternic îndatorate din zona euro.

“Troica” ne-aleasă – Uniunea Europeană, Banca Centrală Europeană şi Fondul Monetar Internaţional – a obligat parlamentele naţionale să accepte reduceri bugetare şi reforme structurale. Decizii importante cu privire la programele de salvare ale UE sunt luate de către miniştrii de Finanţe din zona euro şi de şefii de guvern.

Deci, ce se poate face pentru a îmbunătăţi legitimitatea UE? Liderii europeni ar trebui să se grăbească pentru a stabili o uniune bancară, ca să consolideze sistemul financiar; Germania ar trebui să stimuleze cererea economică, contribuind, astfel, la creşterea economiilor din sudul Europei; iar reformele structurale ar trebui să restabilească competitivitatea acestor economii. Apoi, şomajul va începe să scadă, liderii UE ar părea mai competenţi şi susţinerea acordată euroscepticilor şi populiştilor ar scădea.

Dar liderii UE trebuie, de asemenea, să facă astfel încât puterea să fie mai controlată. Pentru mulţi europarlamentari soluţia este simplă: deciziile luate la nivelul UE ar trebui să fie supuse controlului democratic exercitat de Parlamentul European. Şi dacă numărul deciziilor luate la nivelul UE creşte, consideră aceştia, Parlamentul ar trebui să aibă mai multă putere asupra lor.

Cu toate acestea, Parlamentul – în ciuda bunei sale activităţi în privinţa anumitor legislaţii – nu a reuşit să-i convingă pe majoritatea oamenilor că le reprezintă interesele. Mulţi deputaţi europeni au prea puţine legături cu sistemele politice naţionale. În marea majoritate a timpului, prioritatea Parlamentului pare a fi dezvoltarea propriilor puteri. Vrea întotdeauna un buget şi un rol mai mare pentru UE, dar nu este sigur că mulţi alegători cred la fel. Acest lucru ar putea explica de ce, deşi puterile Parlamentului au crescut constant de la primele alegeri directe din 1979, participarea la vot a scăzut sistematic la fiecare scrutin de atunci şi până în prezent (de la 63% în 1979 la 43% în 2009).

Cartonaş galben şi roşu

Un alt motiv pentru care Parlamentul European nu poate fi principalul for de verificare democratică a deciziilor privind zona euro este acela că cea mai mare parte a banilor pentru planurile de salvare provine din partea parlamentelor naţionale, nu din bugetul UE. Este adevărat că deciziile privind planurile de salvare şi condiţiile aferente sunt luate la nivelul UE de către şefii de guvern sau miniştrii de Finanţe.

Dar deciziile lor trebuie să fie puse în aplicare de către parlamentele naţionale, care, prin urmare, joacă un rol crucial atât în ţările donatoare cât şi în cele beneficiare: Bundestag-ul a trebuit să aprobe fondurile pentru salvarea Ciprului, în timp ce Parlamentul cipriot a trebuit să voteze lichidarea băncilor de pe insulă.

Din aceste motive trebuie ca parlamentarii naţionali să fie implicaţi mai mult în guvernarea zonei euro. În ultimii ani, mai multe organisme “inter-parlamentare” au început să reunească membri ai parlamentelor naţionale şi eurodeputaţi. Iar recentul tratat de stabilitate fiscală a instaurat o “conferinţă” a parlamentarilor şi europarlamentarilor în cadrul căreia aceştia pot discuta despre politica economică. Dar, aceste întâlniri, deşi utile, au doar un caracter vag consultativ şi nu acordă parlamentarilor suficientă importanţă la nivelul UE.

Parlamentarii naţionali ar putea face ca UE să fie mai controlată, în două moduri. În primul rând, legăturile dintre parlamentele naţionale ar trebui să fie consolidate. Tratatul de la Lisabona a instaurat o procedură a “cartonaşului galben”, prin care, dacă o treime sau mai mult dintre parlamentele naţionale consideră că o propunere a Comisiei încalcă principiul subsidiarităţii – ideea că deciziile ar trebui luate la cel mai mic nivel compatibil cu eficienţa – acestea pot solicita ca propunerea respectivă să fie retrasă. Comisia trebuie apoi să se conformeze sau să justifice de ce intenţionează să-şi menţină propunerea.

Această procedură, folosită până acum doar o dată, ar putea deveni o procedură a “cartonaşului roşu”, care a permis parlamentelor naţionale să forţeze Comisia să-şi retragă propunerea. Faptul că William Hague, ministrul de Externe, este cel care a vehiculat această idee – la fel precum şi Douglas Alexander, ‘ministrul din umbră’ – nu ar trebui să împiedice luarea în considerare a acesteia. Un sistem similar ar putea permite parlamentelor naţionale să se asocieze pentru a impune Comisiei să propună retragerea unei legi redundante.

În al doilea rând, la Bruxelles ar trebui să fie instaurat un forum parlamentar naţional. Dar nu pentru a dubla activitatea legislativă a Parlamentului European, ci pentru a pune întrebări şi pentru a redacta rapoarte cu privire la aspectele legate de UE şi guvernanţa zonei euro care implică o luare de decizie unanimă. Acest forum ar putea monitoriza Consiliul European şi ar putea interveni în deciziile cu privire la politica externă şi de apărare, sau cea poliţienească şi de combatere a terorismului.

Pentru subiectele specifice zonei euro, noul organism s-ar putea întâlni într-un format redus, fără deputaţii din ţările care nu au adoptat euro, pentru a vota planurile de salvare. Forumul respectiv ar putea, de asemenea, trage la răspundere şi, probabil, chiar a numi preşedintele eurogrupului. Pe termen lung, parlamentarii naţionali vor trebui să se implice mai mult în UE, deoarece aceştia aduc după sine o legitimitate care lipseşte uneori eurodeputaţilor.