Alegeți o limbă
Manifestaţiile studenţilor din Londra nu au avut amploarea protestelor împotriva războiului din Vietnam, în anii 1960, şi nici cea a protestelor împotriva aşa-numitei "poll tax" a guvernului Thatcher, în 1990. Dar faptul că 50 000 de persoane coboară în stradă pentru a protesta împotriva unei creşteri a cheltuielilor necesare înscrierii la universitate este o dovadă a opoziţiei crescânde faţă de guvernul liberal-conservator.
Manifestaţiile au degenerat, din nefericire, atunci când un grup de indivizi a recurs la violenţă. Dar după întoarcerea la calm, rămâne totuşi o nemulţumire puternică împotriva proiectului de reducere a subvenţiilor publice alocate învăţământului superior şi a strategiei de compensare a aceastei pierderi printr-o creştere drastică a plafonului de taxe de şcolarizare pe studenţii trebuie să le achite anual.
La originea acestei scăderi a subvenţiilor, criza economică. Însă, în general, conflictul trimite la o problemă structurală care atinge toată Europa: cine achită nota de plată a creşterii nivelului de studii al tinerilor?
Un număr crescând de studenţi
Mult timp, economiile "bunăstării" s-au mulţumit cu un număr limitat de diplomaţi provenind din învăţământul superior. Suedia, care, în anii 1950, era una din ţările cele mai bogate ale planetei, avea un procent relativ slab de diplomaţi şi propunea formaţii universitare scurte.
Astăzi, în numeroase ţări europene, între o treime şi jumătate din procentajul de tineri se lansează în studii superioare. Mai întâi, pentru că se cer diplome universitare pentru un număr din ce în ce mai mare de profesii, şi mai apoi pentru că democratizarea accesului la învăţământul superior este considerată ca un obiectiv de atins. Iar faptul că acest sistem este în sarcina statului este, deasemenea considerat ca fiind natural în numeroase ţări europeane.
Ori, spre deosebire de Statele Unite, unde tranziţia spre o universitate de masă a început imediat după război, aceste ţări nu au luat în calcul posibilitatea de a repercuta totul sau măcar o parte din costul studiilor asupra studenţilor sau a familiilor lor. Dar păstrarea calităţii unui sistem în dezvoltare constantă costă scump. În Franţa, de exemplu, statul susţine cu generozitate un mănunchi de şcoli de elită, în timp ce universităţile clasice dispar din tablou.
Proiectul pe care încearcă să îl impună David Camaron intenţionează apropierea sistemului de legile pieţei. Sigur, studenţii mai săraci au dreptul la ajutoare şi cei din clasele de mijloc au dreptul la împrumuturi ale căror sume sunt proporţionale cu veniturile lor ulterioare. Dar taxele de înscriere sunt descurajante şi împing instituţiile la o concurenţă acerbă pentru a seduce studenţii.
Sistemul de finanţare: între ciumă şi holeră
A alege între un învăţământ superior finanţat de stat dar regresiv şi un sistem fondat pe legea pieţei, însoţit de taxe astronomice de înscriere, înseamnă a alege între ciumă şi holeră. Din acest punct de vedere, sistemul suedez trece drept un compromis corect. Învăţământul superior este finanţat de stat, însă resursele publice pe care le primesc universităţile depind de capacitatea lor de a atrage studenţii şi - de anul viitor - de capacitatea lor de a se supune unor exigenţe calitative.
Inconvenientul este că sistemul suedez suferă în acelaşi timp de inconvenientele gestiunii publice şi de cele ale gestiunii bazate pe legile pieţei. Vânătoarea de studenţi riscă să conducă universităţile la propunerea unei oferte de formaţii fără acoperire pe piaţa muncii, în timp ce verificarea calităţii de către stat deschide uşa unui control politic crescut.
Nu există soluţie de-a gata. Dar este important să păstrezi idealul universităţii ca un loc de căutare a ştiinţei, al liberului arbitru şi al integrităţii intelectuale. Adevărata dificultate nu este de a utiliza cât mai bine învăţământul superior pentru a reduce deficitul bugetar, ci de a crea un mecanism solid de finanţare, capabil să garanteze independenţa universităţii.
