Alegeți o limbă
“Africa începe din Pirinei”. Acest aforism a fost adeseori atribuit lui Alexandre Dumas, dar a fost folosit în 1959 de Albert Camus. Spaniolii detestă această expresie. Dacă există în lumea asta un continent cu care spaniolii în niciun caz nu doresc să fie asociaţi, acesta este Africa.
De fapt, deja din 1898, data independenţei Cubei, a devenit clar că Spania nu mai era un imperiu. Dar mult timp după această dată, spaniolii se mai întrebau încă dacă nu puteau rămâne totuşi capitala culturală a Americii hispanice. Sub Franco, elita politică considera că Spania îşi putea încă impune autoritatea de mare putere, dar odată cu moartea acestuia în 1975 a dispărut şi această iluzie a unui imperiu mondial spaniol.
Atunci e bine şi în “vagonul din coadă al Europei”
În 1976, antifranchiştii au ales definitiv Europa. Depărtându-se de pretenţiile imperiale ale Spaniei, aceştia au ştiut că trebuiau să se alăture Comunităţii Europene. Ei preferau, aşa cum spuneau ei-înşişi, “să fie în vagonul de coadă al Europei mai degrabă decât în fruntea Americii hispanice”.
Aderarea la UE însemna o democratizare şi o modernizare a Spaniei. PSOE [Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol] a fost reînsufleţit de capitaluri germane, iar PCE [Partidul Comunist Spaniol], care în 1976 era cel mai mare partid al clasei muncitoare, nu a putut rezista euro-comunismului. Franchiştii au fondat un partid, Partidul Popular [PP, actual la putere], care a întâmpinat cu entuziasm democraţia liberală. Căile (ferate) au fost construite sau modernizate cu fonduri europene. Catalonia şi Ţara Bascilor au avut posibilitatea să se dezvolte economic şi cultural. Satul olimpic din Barcelona (1992) şi Muzeul Guggenheim din Bilbao (1997) au fost simbolurile măreţe ale unei spectaculare dezvoltări economice şi sociale în regiunile autonome.
Oricine a cunoscut Spania lui Franco este probabil uimit de evoluţiile politice şi economice care au avut loc în ultimii treizeci de ani. Ţara a reuşit toate acestea cu ajutorul UE, dar şi bazându-se pe propriile forţe. Produsul naţional brut s-a dublat în primii zece ani după aderare, şi s-a dublat din nou în următorii zece ani.
O alternativă pentru Olanda
Economia olandeză a trecut, în aceeaşi perioadă, printr-o expansiune poate ceva mai înceată decât cea a Spaniei, dar totuşi considerabilă. Şi în cazul Olandei, Europa a reprezentat o alternativă geopolitică pentru aspiraţiile ei imperiale. Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, Olanda a trebuit să asiste la lupta pentru independenţă a naţionaliştilor indonezieni. Imperiul mondial olandez a fost redus la proporţii minuscule. Dar politicienii prevăzători au văzut, în colaborarea europeană, o alternativă pentru această Olandă care se considerase până în acel moment o “mică mare putere”.
Acelaşi lucru era valabil şi pentru Italia care, după eşecul cuceririi Etiopiei, a trebuit să renunţe la pretenţiile ei imperiale şi a ajuns şi ea în “vagonul din coadă al Europei”. Acum 30 de ani, sistemul ei politic era dominat de două partide pe deplin corupte, creştin-democraţii conduşi de Giulio Andreotti şi socialiştii conduşi de Bettino Craxi. Zece ani mai târziu, în 1994, aceste partide erau abandonate de alegătorii lor. PCI, Partidul Comunist, s-a transformat în 1991 în Partidul Democrat, PDS. MSI [Mişcarea Socială Italiană], partidul fascist, şi-a schimbat pielea în Alleanza Nazionale [Alianţa Naţională], un partid democratic (1995). Apoi au apărut Liga Nordului şi Forza Italia a lui Berlusconi. Este miraculos faptul că sistemul parlamentar italian impus de aliaţii săi s-a dovedit într-un final a fi stabil. Datorăm această stabilitate, precum şi creşterea economică, în mare parte cooperării europene.
Berlusconi mai puţin corupt decât Andreotti
Şi deşi Berlusconi este corupt, în termeni de prietenii mafiote cu siguranţă nu este la înălţimea unor Andreotti şi Craxi. Legislaţia asupra căreia se bazează condamnarea lui Berlusconi a fost odinioară adoptată pentru a lupta împotriva corupţiei socialiştilor şi creştin-democraţilor. Trebuie deci acceptată evidenţa: pentru Spania, Olanda, dar şi pentru Italia, aderarea la Europa a fost un mare succes, atât pe plan geopolitic cât şi economic.
Extinderea UE la Europa Centrală se înscrie într-un context cu totul diferit. Este o consecinţă imediată a destrămării Uniunii Sovietice. Pentru ţările care au fost supuse jugului comunist, aderarea la Uniunea Europeană a reprezentat o eliberare şi, într-un anume sens, o întoarcere acasă.
Desigur, pot exista opinii diferite cu privire, de exemplu, la introducerea monedei euro, dar ideea că proiectul european a eşuat este, din punct de vedere istoric, absurd. Opozanţii proiectului european sunt anarho-naţionalişti. Este ceea ce nemţii numeau odinioară Kleinstaaterei.
