Pentru: O decizie justă, deşi târzie

Pe 21 noiembrie, ţările din zona euro au ajuns la o poziţie comună cu ceilalţi membri UE şi cu FMI pentru a evita o incapacitate de plată care ar fi ameninţat viitorul monedei unice. Confruntate cu criza datoriei private din Irlanda, care ameninţă să târască cu ea finanţele ţării, statele din zona euro au decis folosirea fondului de stabilizare alcătuit în primăvara trecută, cu ocazia crizei datoriilor greceşti.

Termenii şi conţinutul acestui nou plan indică deja faptul că, asemeni cazului Greciei, s-a ajuns la o soluţie atunci când eram la un pas de prăpastie. Ceea ce aduce două elemente de optimism şi unul de îngrijorare pentru cei care se preocupă de soarta monedei euro şi doresc o mai bună coordonare între statele membre, pentru întărirea acesteia şi creşterea sa economică.

Primul motiv de optimism este faptul că, în ciuda slăbiciunilor instituţiilor europene şi greşelilor politice de parcurs, la ora 25, ţările europene conducătoare şi instituţiile internaţionale sunt în măsură să identifice soluţii rezonabile cu guvernele în criză.

Al doilea element pozitiv este că, chiar dacă au o formă haotică şi confuză, aceste soluţii reprezintă progrese în construcţia celor două elemente indispensabile pentru o rezolvare structurală mai stabilă a crizelor şi interne ale Uniunii Monetare: o coordonare fiscală mai puternică şi o vigilenţă financiară mai integrată.

Aceste două motive de a fi optimişti nu pot totuşi ascunde un element care revine întotdeauna: soluţiile europene apar târziu şi după dezvoltări chinuitoare care lasă urme.

Pe lângă creşterea costurilor financiare şi sociale ale fiecărei manevre de adaptare, acest element indică faptul că mulţi lideri naţionali nu au reuşit să comunice alegătorilor ceea ce ar trebui să fie evident: fără o zonă instituţională şi economică integrată, toate ţările din Europa continentală (inclusiv Franţa şi Germania), vor fi condamnate într-un deceniu să joace un rol secundar faţă de marile puteri asiatice şi americane.

În faţa unei probleme atât de strategice, ar fi preferabil, mai degrabă decât planificarea de "pedepse" pentru statele membre mai puţin virtuoase şi investitori neglijenţi, într-o optică politică pur internă, ca doamna Merkel şi adversarii ei să-şi dea silinţa pentru a convinge clasa germană de mijloc că bunăstarea ei viitoare este strâns legată de soarta Europei şi că, în această optică, puterea sa economică trebuie să se traducă printr-o putere politico-instituţională în serviciul unei construcţii europene cooperative.

Marcello Messori, Corriere della Sera, Milano

Contra: Încă o mină de aur pentru bănci

Josef Ackermann a devenit brusc un om de stat. În ultimele zile, directorul Deutsche Bank a demarat un turneu la Bruxelles, vizitându-l pe preşedintele Comisiei Europene, pe preşedintele Consiliului European şi pe comisarul pentru piaţa internă [Michel Barnier]. "Europa trebuie să fie protejată ca un întreg, şi să nu ajungă victima raţionamentelor economice pe termen scurt", a declarat acesta.

Atunci când un elveţian, patron al Deutsche Bank, mărturiseşte o astfel de dragoste a Europei, prudenţa este de rigoare. Mesajul lui Josef Ackermann este clar: ţările europene trebui să ofere ajutor financiar Irlandei. Ar fi vorba de un fond de 50-100 miliarde de euro, provenind de la Uniunea Europeană şi Fondul Monetar Internaţional (FMI). Ceea ce nu zice Ackermann transpare totuşi la fel de clar la o a doua privire: ajutând Irlanda, Europa ar ajuta de asemenea băncile germane, al doilea creditor al Irlandei, după Marea Britanie. Băncile germane au consimţit la acordarea unui credit de 100 de miliarde de eure Irlandei, dintre care aproape 40 de miliarde de euro unor bănci irlandeze. Este adevărat că a fost o vreme când Irlanda era cazinoul preferat al Europei.

Criza financiară este din nou acolo de unde a început: la bănci. Acestea sunt din ce în ce mai îndrăzneţe. Anterior, falimentul Lehman Brothers justifica salvarea băncilor pe banii publici, dar acum banii contribuabililor ar trebui să fie utilizaţi pentru a evita orice criză potenţială. Băncile nu trebuie astfel să acopere riscul pentru care totuşi facturează interese grăsuţe : acela al unei crize punând un debitor în imposibilitatea de a-şi îndeplini angajamentele. Iată ce scoate economiştii din sărite. Pentru Hans-Werner Sinn, directorul Institutului Ifo din Munchen, "există o alianţă între UE şi băncile germane în favoarea unui plan de ajutor pentru Irlanda". Este totuşi evident că Irlanda nu are nevoie de ajutor. PIB-ul pe cap de locuitor este cu 20% mai mare decât cel al Germaniei şi nivelul datoriei rămâne gerabil, chiar dacă se înrăutăţeşte. "Irlanda nu este în stare de faliment". De fapt, băncile sunt cele care au dramatizat situaţia pentru a obţine ceea ce doresc din punct de vedere politic. "Este întotdeauna la fel. Devine obositor cu timpul."

Politicienii joacă jocul şi nu spun niciun cuvânt despre bănci. Ajutoarele financiare pentru bănci nu mai sunt într-adevăr foarte populare, de când cu cel al Hypo Real Estate şi altele. Este mai uşor de a vinde solidaritatea cu Irlanda decât solidaritatea cu Josef Ackermann. Bancherii fac uz şi abuz de retorica solidară, evocând spectrul reacţiilor în lanţ şi al efectului de domino după Irlanda.

Stefan Homburg, expert financiar la Universitatea din Hanovra, este convins că aceste temeri sunt exagerate. "Nu este vorba despre supravieţuirea băncilor germane, ci de a evita pierderi de valoare", spune acesta. Pentru el, de mult timp deja marii bancheri sunt mai puternici decât politicienii, şi mult mai inteligenţi. În timpul crizei, el a cumpărat acţiuni Deutsche Bank, a căror valoare creşte cu fiecare plan de salvare. "Acest câştig va compensa impozitele suplimentare pe care va trebui să le plătesc pentru salvarea băncilor."

Lisa Nienhaus şi Christian Siedenbiedel, Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung (fragmente), Francfurt