Durerea de cap a Maltei din cauza imigranţilor

La sfârşitul lunii iulie, o barcă de cauciuc, plină cu refugiaţi ce încercau să scape de Africa pentru siguranţa oferită de Europa, a intrat în dificultate. Când barca – ce se deplasa din Libia către cel mai mic stat al UE, Malta – a început să se scufunde, armata malteză a lansat o operaţiune de noapte, ce a durat 13 ore, pentru a-i salva pe cei 112 pasageri. Opt au fost ridicaţi cu elicopterul pentru a primi tratament medical de urgenţă; ceilalţi au suferit de epuizare, deshidratare şi insolaţie.
Povestea nu este neobişnuită. În fiecare săptămână bărci similare ajung pe ţărmurile ţării. Luna trecută, premierul Joseph Muscat, a încercat să trimită două avioane pline cu imigranţi somalezi înapoi în Africa, fără să asculte cererile lor de azil – ca un ecou al sugestiilor recente din Australia privind o politică de “întoarcere” – înainte să decidă Curtea Europeană a Drepturilor Omului că acest gest ar fi ilegal. (Muscat spune de atunci că nu avea de gând să continue cu deportarea; era doar o manevră pentru a încerca să provoace UE să treacă la fapte).

O poartă de salvare

Că a fost sau nu nu o şmecherie intenţionată, mişcarea reflectă un guvern disperat. Înainte ca Malta să se alăture UE, în 2004, nivelul imigraţiei era neglijabil. Pentru că se află aproape de nordul Africii a devenit între timp o poartă de salvare pentru imigranţii care încearcă să intre în Europa. În raport cu populaţia sa, primeşte cel mai mare număr de cereri de azil din lume. Asta se întâmplă parţial pentru că este prea mică – mai mică decât Insula Wight. Cei 17 000 de imigranţi fără acte care au ajuns în ultimul deceniu sunt echivalentul a 2,7 milioane aterizând în Marea Britanie.
După o călătorie periculoasă, condiţiile pentru refugiaţi când ajung sunt proaste. Malta are o politică de detenţie obligatorie de până la 18 luni pentru imigranţii fără acte. Dar sunt centre de detenţie foarte aglomerate.

La sfârşitul lui iulie, a fost amendată cu 60 000 de euro de CEDO după ce condiţiile în care unii imigranţi erau ţinuţi au fost considerate drept “un tratament inuman şi degradant”. Ele includeau temperaturi scăzute, dietă inadecvată şi lipsa accesului la aer liber şi exerciţii, uneori timp de trei luni.

Precum în alte părţi, politica de imigrare a devenit o obsesie în ultimele săptămâni. Australia înfruntă o controversă referitoare la practicile sale de a-i trimite pe refugiaţi în tabere din Papua Noua Guinee, în timp ce Marea Britanie este implicată într-o discuţie despre etica represiunii Departamentului pentru Imigraţie faţă de cei sosiţi ilegal. Vizitându-mi familia din Malta, luna trecută, am observat că imigraţia era subiectul de conversaţie oriunde aş fi mers; ziarele naţionale, pagină după pagină, sunt toate dedicate acestei teme.

Este nevoie de adaptare

Și precum în alte părţi, sunt şi alţi factori în joc în afară de presiunea populaţiei. Este greu să nu observi imigranţii, cei mai mulţi sub-saharieni, într-o naţiune care a văzut anterior fenomenului, foarte puţini străini. Au fost exprimate îngrijorări legate de “invazia cultuală”; abundă poveştile despre crimele în creştere în zone populate de imigranţi, deşi nu este nicio dovadă pentru a le susţine; şi au început să aibă loc atacuri rasiale.

Locuitorii Maltei trebuie, şi treptat o vor face, să se adapteze la o societate multiculturală. Dar, între timp, ţara simte că nu reuşeşte să facă faţă situaţiei. Dacă este o “criză” sau nu, este un subiect de dezbatere – mulţi dintre imigranţi au plecat ulterior din Malta, iar studii efectuate de Universitatea din Oxford au arătat că folosirea de centre de detenţie este un mod de a exagera severitatea situaţiei – dar guvernul susţine că pur şi simplu nu are resursele pentru a se ocupa de imigranţii care ajung în bărci pline ochi pe ţărmurile sale.

Astfel, Malta îşi reînnoieşte apelul către UE pentru a implementa o politică vizând împărţirea obligatorie a poverii, prin care ţările din altă parte a Europei ar fi obligate să absoarbă din imigranţii ce ajung în ţări de “frontieră”, precum Malta.

Această soluţie a fost susţinută în trecut de Italia, Cipru şi Grecia, care se luptau de asemenea cu un flux de cereri de azil, mai ales după primăvara arabă, dar care a întâlnit în general împotrivirea executivului din Bruxelles.

Ceea ce este clar este că situaţia nu poate continua aşa cum este, fără integrare, cu minorităţile etnice segregate şi exploatate, şi cu sentimente rasiste în creştere. A-i trimite înapoi, aşa cum s-a întâmplat luna trecută, este chiar ilegal, dar dacă UE susţine protecţia celor care caută azil atunci ea trebuie să ajute ţările de frontieră să implementeze politicile necesare.

Țări precum Malta, care are puţină experienţă cu imigraţia, nu ar trebui lăsate să se descurce singure. Trebuie implementate sisteme adecvate pentru a-i ajuta pe imigranţi când ajung la destinaţie, cererile lor de azil trebuie rezolvate mai repede, ei înşişi trebuie să fie integraţi sau reinstalaţi dacă li se permite azilul. UE trebuie să ofere resurse şi cooperare statelor membre pentru a se asigura că toate aceste acte sunt posibile.

Imigraţie clandestină

Europa împărţită

Decizia Maltei, de a refuza primirea unui grup de 102 imigranţi clandestini, în noaptea de 5 spre 6 august, a generat o adevărată încleştare cu Comisia Europeană şi "demonstrează în acelaşi timp limitele politicii comunitare în acest domeniu", scrie la Libre Belgique.

Comisarul european pentru Afaceri Interne, Cecilia Malmström, a subliniat urgenţa umanitară a situaţiei şi a semnalat faptul că trimirea imigranţilor înapoi spre Libia ar fi putut fi în contradicţie cu principiul de nerespingere, înscris în legile comunitare şi internaţionale. La rândul său, notează cotidianul din Bruxelles, guvernul maltez şi-a menţinut ferm poziţia şi se consideră ca fiind îndreptăţit să procedeze astfel.

Acest refuz nu este un caz unic, aminteşte La Libre Belgique, care denunţă faptul că gestiunea cererilor de azil, armonizată în teorie, este foarte diferită de la un stat la altul. Anumite state membre ale UE, de altfel, "nici măcar nu-şi mai disimulează dorinţa făţişă de a nu respecta angajamentele luate în cadrul Convenţiei de la Geneva", asupra statutului refugiaţilor.