Tonul este cel al milei, cuvintele sunt cele ale marilor tragedii: trebuie să salvăm euro, nu-i aşa? "Animalul" este bolnav, s-ar putea să moară. Şi doar ni s-a spus: nu se poate crea o zonă monetară fără uniune politică! În ambiţia lor faustiană, dorinţa lor nebună de a face din Europa unul din actorii globali ai secolului XXI, eurocraţii au născut un monstru: zona euro.

Ea nu este uşor de susţinut, ea este produsul unei dorinţe politice, nu al unei realităţi economice; ea este contrară bunelor moravuri liberale – în consecinţă, va exploda. Dacă nu mâine, atunci poimâine, prin contaminare, sub greutatea datoriei publice sau bancare a Irlandei, apoi a Portugaliei, a Spaniei...

Ah! Nimic mai bun decât lectura presei britanice pentru ridicarea moralului. O delicatesă matinală. În domeniu, strălucitorul şi ultraconservatorul Daily Telegraph este o referinţă obligatorie, care îşi ascunde prost, la fiecare linie, bucuria de a anunţa nefericitele pățanii ale euro.

Dar, de la Financial Times la The Economist, dacă toate comentariile asupra crizei irlandeze sunt din ce în ce mai sofisticate, ele fac parte din acelaşi registru: moneda unică nu va rezista, anumiţi membri ai zonei o vor părăsi. Suntem deja dincolo de comentariul de presă, de "wishful thinking" al editorialistului; suntem în plină luptă ideologică.

Să organizăm contra-atacul

Tirul de DCA venit din Londra are ca aspect îngrijorător faptul că este şi reflectarea a ceea ce gândesc şi câţiva operatori ai pieţelor financiare.Deci, aşa cum am proceda la Debating Society de la London School of Economics, hai să organizăm contra-atacul.

Hai să remarcăm că necazurile Irlandei sunt produsul unei politici economice delirante, nu ale apartenenţei insulei la zona euro. Hai să observăm că Marea Britanie, care nu se află în zona euro, are finanţe publice mai distruse decât cele franceze, ţară fondatoare a uniunii monetare. Şi rămâne această realitate: zona euro traversează crize recurente, induse de către greutatea datoriei celor mai slabi membri.

Din nefericire, pieţele nu vor înceta să testeze soliditatea uniunii monetare. Atâta timp cât vor avea îndoieli, vor face să crească dobânda împrumuturilor statelor periferice zonei. Trebuie să ne batem, adică să angajăm garanţia altor state din zonă – in fine, banii contribuabilului – în ajutorul membrilor celor mai fiabili? Este o problemă politică. Răspunsul este şi el politic: euro merită acest efort.

Europenii au tras învăţămintele crizei greceşti. S-au dotat cu o dublă roată de rezervă: Mecanismul european de stabilitate financiară (MESF, 60 de miliarde de euro); Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF, 440 de miliarde de euro). Acestora li se adaugă ajutorul Fondului Monetar Internaţional (FMI), dispus să împrumute un ajutor suplimentar care ar putea merge până la 50% din suma care vine din partea Uniunii Europene (UE). În total, fondurile mobilizate s-ar ridica la 750 de miliarde de euro. Acordul dintre Dublin, UE şi FMI se referă la un plan de ajutor de 85 de miliarde de euro. Sumă care permite o largă manevră.

Asia crede în euro

Dacă euro ar fi fost victimă a neîncrederii investitorilor, s-ar fi prăbuşit după criza grecească şi ar fi căzut azi odată cu cea irlandeză. Nu este cazul (chiar dacă a scăzut). De ce? Pentru că euro a reuşit în mare parte. Este a doua monedă a rezervei mondiale: 62% din rezervele băncii centrale din lume sunt în dolari; 27 % în euro; 4% în lire britanice, 3% în yeni. Aceasta înseamnă că sunt foarte mulţi oameni care au interes ca moneda unică să aibă o sănătate bună.

În ziua de azi, niciun fond suveran sau privat asiatic nu s-a descotorosit de poziţiile sale în euro. Asia emergentă crede în euro. Aici este viitorul: trei sau patru zone monetare. "Abandonarea euro, pentru unii sau alţii din membrii săi, ar fi un nonsens istoric", crede profesorul Jean-Hervé Lorenzi.

Da, gestiunea euro presupune abandonarea suveranităţii în domeniul fiscal (Dublin ştia acest lucru); presupune atacarea dezechilibrelor structurale din interiorul zonei cum ar fi excedentul comercial german (Berlin ar trebui să recunoască acest aspect); presupune acceptarea, chiar atunci când eşti "o mare ţară", principiile de pedepsire decise de către cei care respectă regulile – chiar dacă sunt "mici" (Paris trebuie şi el să accepte acest gest); presupune coordonarea politicii bugetare înainte ca legile finanţelor să nu fie supuse Parlamentelor naţionale; presupune convergenţa reglementărilor bancare, etc.

Teoremă economică care ar trebui să fie predată la Trinity College din Dublin, marea universitate irlandeză: nu putem avea în acelaşi timp o Guiness şi banii pentru această Guiness.