A fost o vreme când intelectualii din toate ţările se coalizau cu ochii închişi, ori de câte ori o cerea situaţia lumii. Pentru a vorbi deschis, lucrurile se petreceau astfel: doi sau mai mulţi gânditori concepeau un apel către Naţiunile Unite sau către alte organe superioare, popularizau textul printre colegii lor, apoi îl publicau în ziarul francez Le Monde. Vremea aceea pare să fi trecut atunci când e vorba de Siria.

Acum doi ani, în iunie 2011, şapte scriitori/gânditori au făcut efortul de a îndemna Consiliul de Securitate al ONU să adopte o rezoluţie menită să faciliteze o intervenţie în Libia. “Ar fi tragic şi inacceptabil din punct de vedere moral ca, din pricina ameninţării unui veto sau a unui vot alb, această rezoluţie să nu fie discutată şi să ajungă la coşul de gunoi”. Semnatarii au fost: Umberto Eco, David Grossman, Bernard-Henri Lévy, Amos Oz, Orhan Pamuk, Salman Rushdie şi Wole Soyinka, cu toţii scriitori (iar unul dintre ei – laureat al Premiului Nobel).

Nouă luni mai târziu, aproape cincizeci de personalităţi din lumea întreagă au tras un semnal de alarmă şi în cazul Siriei. Divergenţele din interiorul comunităţii internaţionale i-au întreţinut regimului al-Assad iluzia că “represiunea violentă este o cale de urmat”, scriau filozoful german Jürgen Habermas, fostul preşedinte al Germaniei Richard von Weizsäcker şi, din nou, romancierii Eco şi Grossman (printre alţi patruzeci de semnatari).

De atunci spiritele s-au mai calmat. Dar francezii insistă. În ţara lor, dezbaterea în spaţiul public are un statut aparte. Filozoful Bernard-Henri Lévy ia atitudine – ca şi în 2011, când era vorba de Libia – alături compatrioţii lui, André Glucksmann şi Bernard Kouchner (fost ministru al Afacerilor externe).

În octombrie trecut, acest trio a pledat în Le Monde în favoarea unei intervenţii armate a Franţei şi a Statelor Unite: pentru a-i împiedica pe rebelii sirieni să devină şi mai antioccidentali. “Prea multe scuze. Prea multă laşitate. Viitorul democratic al Siriei cere un ajutor ferm”, scriau atunci Lévy, Glucksmann, Kouchner şi un al patrulea intelectual în Le Monde.

Un raţionament obscen

Săptămâna trecută, Lévy şi Kouchner s-au pronunţat din nou. Vetoul Rusiei şi al Chinei este “neruşinat”, a explicat Lévy pe 22 august într-o emisiune televizată. Dar cum rămâne cu presupunerea că al-Assad ar putea fi urmat de islamişti? “Ţinând cont de imaginile cu copii gazaţi, acest raţionament e obscen”, a răspuns Lévy. Kouchner a comentat pentru un post de radio: “Am pierdut mult timp. Acum e mai greu. Dar trebuie să facem ceva. Un gest care să ne salveze puţin şi onoarea”.

Se face auzită însă şi opinia contrară. Tot în Franţa, unde Jean-Marie Le Pen, preşedintele onorific al Frontului Naţional, i-a ironizat ieri pe compatrioţii lui care vor să plece la război “sub acoperişul bistrourilor lor pariziene”.

Această abordare derivă din abordarea hiper-realpolitică a politogului american conservator Daniel Pipes (fiu al faimosului Richard Pipes, istoric şi specialist în Rusia). Pipes pledează pentru susţinerea lui al-Assad şi compară această opţiune cu coaliţia Aliaţilor în Al Doilea Război Mondial. “Stalin a fost un monstru mult mai feroce decât al-Assad”, dar, după 1941, a fost “necesar ca trupele germane să fie ţinute pe frontul de est”; prin urmare, a fost nevoie de susţinerea Uniunii Sovietice, scria Pipes acum cinci luni.

Într-un articol publicat în ziarul de dreapta The Washington Times el îşi imaginează o situaţie în care “al-Assad şi Teheranul, pe de o parte, şi rebelii şi Ankara, pe de altă parte, se luptă între ei până la epuizare. Pipes evocă războiul dintre Iran şi Irak (1980–1988). Saddam Hussein începuse Războiul din Golf şi “era şi mai brutal”. Dar ayatolahul Khomeini era “mai periculos din punct de vedere ideologic şi mai agresiv”, opinează Pipes, după care citează o butadă apocrifă a lui Henry Kissinger: “Păcat că nu pot să piardă ambele părţi”.

Dar această atitudine “obscenă”, în opinia lui Lévy, nu explică de ce filozoful francez a mobilizat atât de puţini partizani până acum. Acum două săptămâni, istoricul şi fostul om politic canadian Michael Ignatieff a încercat să lămurească lucrurile în Boston Review.

Realism occidental

Ignatieff este şi el un adept al intervenţiilor. “E un haos total. E nevoie de prudenţă. Dar comunitatea internaţională are responsabilitatea de a împiedica o înrăutăţire extremă a situaţiei după căderea lui al-Assad”, a afirmat el în luna martie pentru cotidianul The Globe and Mail din Canada.

Dar Ignatieff poate să analizeze de ce comportamentul precaut al Occidentului e numit acum “Realism” cu majusculă. În Boston Review, el compară criza siriană cu cea bosniacă de acum două decenii. Există două deosebiri fundamentale, potrivit lui Ignatieff.

În anii ’90, Rusia era îngenuncheată, iar China nu se ridicase încă. “Nici una dintre cele două puteri nu putea să împiedice intervenţia. Acum, criza siriană dezvăluie contururile unei cu totul alte lumi”. A doua deosebire care nu invită la acţiune nu e mai puţin importantă. O asemenea imixtiune cere mai mult decât simpla compătimire a victimelor. Ea cere totodată ca ele “să se identifice cu o cauză pe care să şi-o poată însuşi electoratul democratic din Occident”, observă Ignatieff.

“Bosniacii au înţeles acest lucru. Ei s-au prezentat – de exemplu, prin ministrul lor de Externe Muhamed Sacirbey, care vorbea o engleză impecabilă – drept apărători ai valorilor europene. Bombardamentele asupra oraşului Sarajevo şi masacrul de la Srebrenica au fost motivele care au declanşat intervenţia, dar fundamentul ideologic exista dinainte”*, explică Ignatieff.