Există un sentiment larg răspândit de înţelegere că Uniunea Europeană şi-a pierdut viitorul. Confruntaţi cu o criză financiară fără precedent, liderii Uniunii Europene răspund prin soluţii tehnice din ce în ce mai ezoterice. Mai mult decât niciodată, au apărut clivaje între cetăţenii europeni (între cei din Nord şi cei din Sud şi în interiorul statelor membre, între cei care suportă efectele crizei şi cei care profită de pe urma acesteia); şi, totuşi, liderii politici continuă să urmărească obiective de termen scurt.

Viitorul Uniunii Europene a ajuns să depindă de termenele electorale naţionale

Viitorul Uniunii Europene a ajuns să depindă de termenele electorale naţionale, în timp ce rata şomajului creşte, inegalităţile se accentuează, iar Europa contează din ce în ce mai puţin pe plan mondial. În loc de a recupera sensul politic al integrării, liderii politici continuă jocul acuzaţiilor reciproce. În Sud a început să se răspândească ideea că Europa a devenit germană, iar, în Nord, că Europa ar depinde prea mult de ţările sudice.

Într-un articol publicat în urmă cu câteva zile, ministrul german al Finanţelor reamintea că, la conducerea Băncii Centrale Europene (BCE), a Comisiei Europene (CE), a Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi a Fondului Monetar Internaţional (FMI) “întâlnim un italian, un portughez, un mexican, o franceză”. Acesta este tipul dezbaterilor care scufundă Uniunea Europeană. Trebuie să îl oprim, să revenim la lucrurile fundamentale: care este Uniunea de care avem nevoie?

O Uniune conturată prin compromis

Până acum, răspunsul predominant a fost acesta: Uniunea interguvernamentală pe care Tratatul de la Lisabona a instituit-o în domeniul politicilor economice şi monetare. Această Uniune s-a conturat prin compromisul realizat la Maastricht, în 1992, în baza căruia s-a decis că politicile aflate în resortul suveranităţilor naţionale (precum cele economice şi financiare) puteau fi transferate la Bruxelles cu condiţia gestionării acolo tot de către guvernele naţionale, printr-o coordonare voluntară.

O Uniune interguvernamentală ajunge să accentueze influenţa unora dintre guverne (a statelor mari, cu economii puternice) şi să o redimensioneze pe cea a altor guverne (a statelor mici, cu economii mai slabe). Tocmai pentru a limita această realitate a puterilor, Uniunea interguvernamentală a ajuns să creeze o complexă structură tehnocrată pentru gestionarea zonei euro, situaţie care a făcut ca gestionarea şi prevenirea crizelor să devină din ce în ce mai îndepărtată de interesele şi de revendicările cetăţenilor. Este uimitor că un lider precum Wolfgang Schäuble se dovedeşte a fi atât de puţin conştient de faptul că Uniunea interguvernamentală nu poate avea un viitor.

Cetăţenii, pierduţi pe drum

Dar situaţia dificilă în care ne aflăm este şi rezultatul alternativei ineficiente pe care o avem. Conform opţiunii alternative, este nevoie de o Europă tradiţională, federală, organizată în jurul unui Parlament European central, cu o Comisie Europeană care trebuie să devină expresia majorităţii politice a acestuia.

În practică, formaţiunile politice mari deja s-au angajat să prezinte candidaţi pentru preşedinţia Comisiei Europene cu ocazia viitorului scrutin europarlamentar (din anul 2014). Dacă Uniunea interguvernamentală a limitat circuitul decizional la relaţia dintre Consiliul European (al şefilor de stat şi de guvern) şi la Consiliul Uniunii Europene (format din miniştri ai statelor), Uniunea parlamentară vrea să reducă acest circuit la relaţia dintre Parlamentul European şi Comisia Europeană.

În prima perspectivă au fost pierduţi undeva pe drum cetăţenii, în a doua se doreşte pierderea statelor. Dar poate, oare, o Uniune de 28 de state membre, caracterizate prin asimetrii demografice profunde şi prin ample diferenţe culturale şi lingvistice, în afară de cele economice şi politice, să se transforme într-un stat parlamentar de tip naţional?

Nu se poate opta între tehnocraţie şi utopie

Ineficienţa celor două strategii de integrare predominante a distrus viitorul Uniunii Europene. Nu se poate opta între tehnocraţie şi utopie. Trebuie să repornim de la datele reale pentru reconfigurarea unei strategii de integrare capabilă să aducă un echilibru mai adecvat între interesele statelor şi cele ale cetăţenilor. Avem nevoie de un leadership politic care să meargă mai departe de cele două strategii, care să înţeleagă faptul că o uniune interguvernamentală nu va putea deveni o uniune politică niciodată, dar şi că o uniune federală nu coincide cu un stat federal.