Alegeți o limbă
Pirueta preşedintelui american Barack Obama în privinţa deciziei de a interveni militar împotriva regimului lui Bashar al-Assad subliniază reticenţa Statelor Unite de a se implica durabil în regiunea Mării Mediteraneene. Desigur, congresul american poate încă da undă verde, dar refuzul exprimat de Parlamentul britanic a izolat şi mai mult SUA. Întrucât, pe lângă Marea Britanie, şi Germania, Italia şi Polonia şi-au exprimat reticenţele de a interveni, lăsând singură Franţa pe scena europeană.
Iar faptul că nimeni nu vrea să moară pentru Siria este de asemenea o urmare a unei schimbări a statutului întregii Mediterane. Epicentru cultural, comercial şi politic al lumii timp de secole, aceasta pare a fi astăzi o regiune divizată şi lipsită de viitor în "globalizarea" care marchează noua orânduire mondială. [[Acum altă mare - cea a Chinei - este cea care conduce dinamica la nivel mondial]].
Numeroase sunt exemplele care ilustrează această pierdere de influenţă. Începând cu evoluţiile "primăverilor arabe", care stârniseră atâtea speranţe. În Egipt, o lovitură de stat militară, susţinută de o majoritate a populaţiei, a răsturnat preşedintele ales din rândurile Fraţilor Musulmani, care avea tendinţa să adune toate puterile în favoarea partidului său. Dar viitorul rămâne extrem de nesigur pe fondul gravei crize economice. În Siria, război civil se adânceşte în tragedie şi pune în pericol întreaga regiune, şi mai ales fragilul Liban învecinat. Posibilităţile de rezolvare a conflictului israeliano-palestinian rămân mai degrabă speranţe decât realităţi. În Magreb, din punct de vedere politic, situaţia se află într-un statu quo nociv dezvoltării economice. Chiar Turcia, prezentată până de curând drept un exemplu de stabilitate, experimentează astăzi manifestaţii uneori violente.
În nord situaţia este de asemenea anevoioasă: izbită de criza datoriilor, Europa Mediteraneană, care gândea că se va dezvolta datorită Uniunii Europene, îşi vede acum soarta în mâinile unei troici de donatori internaţional de fonduri ale căror soluţii nu se complică cu subtilităţile unei dezvoltări bazate pe o dinamică regională mediteraneană.
Un spaţiu eeterogen
[[Este adevărat că, în noua geografie schiţată de globalizare, Marea Mediterană pare a fi o enclavă, cu ale sale trei trecători strategice]]: în vest Strâmtoarea Gibraltar, în sud-est Canalul Suez cu drumul său comercial, şi în nord-est strâmtoarea Dardanele. Odinioară, această închidere, care făcea ca traficul maritim să fie mai uşor de controlat, reprezenta un avantaj strategic major, dar astăzi nu mai este cazul. Departe de centrul de greutate al lumii, spaţiul mediteranean rămâne, de altfel, extrem de eterogen. Populaţia celor 22 de ţări riverane adună un total de 475 de milioane de oameni, care cuprinde diverse origini religioase şi culturale: creştini, musulmani, evrei, europeni, turci, arabi, berberi, israelieni.
Din punct de vedere militar, în nordul mării unitatea este asigurată de NATO, dominat de SUA, a cărei a Şasea Flotă joacă, în Marea Mediterană, un rol esenţial în domeniul securităţii. Până când? Washington nu-şi ascunde nicidecum voinţa de a se retrage, ceea ce contribuie şi mai mult la pierderea de influenţă a regiunii.
Ori Europa tot nu reuşeşte să umple, nici câtuşi de puţin, acest gol lăsat de americani. Deşi UE a jucat un rol important în recuperarea Europei de Est după prăbuşirea URSS, ea şi-a neglijat sudul. Această slăbiciune a conducerii europene lasă în voia sa un spaţiu regional fragmentat, pentru influenţa căruia se hărţuiesc mai multe ţări din regiune: Arabia Saudită, Iranul, Turcia (membru NATO şi care doreşte să adere la Uniunea Europeană), Egiptul, într-un Orient Mijlociu unde Israel joacă un rol de sine-stătător. În Magreb, rivalitatea dintre Maroc şi Algeria blochează orice cooperare regională.
Europa a luat totuşi anumite iniţiative, dintre care cea mai ambiţioasă este crearea unei Uniuni pentru Mediterana (UPM), care cuprinde nu mai puţin de 43 membri (cei 28 de membri actuali ai UE, plus Albania, Algeria, Bosnia şi Herţegovina, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Mauritania, Monaco, Muntenegru, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria, Tunisia şi Turcia)! Dar, din cauza dimensiunii şi guvernării sale, această uniune nu este operaţională. Interesele membrilor săi sunt divergente. [[Spaţiul Schengen împarte Mediterana, precum şi protecţionismul agricol]].
O unitate de negăsit
Deci chiar nu există nicio speranţă ca Mediterana să devină din nou o putere economică? Pe termen scurt nu, dar pe termen lung se poate face ceva. Întrucât motivaţiile care au dus la naşterea "primăverilor arabe", ca şi odinioară cele care au împins ţările mediteraneene europene să adere la UE, rămân neschimbate: un nivel mai bun de trai într-un mediu sigur şi democratic. Interesele geostrategice fiind astăzi mai puţin relevante decât acum douăzeci de ani, Mediterana poate deci în timp redeveni un epicentru economic important.
Un prim pas ar putea fi o uniune energetică care să asigure o anumită independenţă întregii Uniuni pentru Mediterana, prin stabilirea unui parteneriat între ţările producătoare (de hidrocarburi dar şi de energii din surse regenerabile) şi ţările consumatoare.
Ceea ce ar avea meritul de a reduce dependenţa Europei de Rusia. UE este singura entitate capabilă de a organiza această unitate şi există deja cadre de cooperare. Care ar trebui să fie intensificate; şi, pe lângă resursele naturale, există un potenţial agricol important şi o industrie a turismului care poate fi dezvoltată într-o formă durabilă.
Europa nu este de natură să impună un "hard power", dar ea poate totuşi - şi dispune de resursele necesare - să progreseze în acest scop al păcii prin exercitarea unui "soft power", menit, prin acordurile bilaterale şi multilaterale existente, să extindă treptat cooperarea la nivel regional. Dar pentru a realiza acest obiectiv ea trebuie să găsească ea-însăşi o unitate de care duce lipsă astăzi, din cauza îndoielilor înfiripate în urma crizei datoriilor.
Totuşi un astfel de proiect în contextul actual seamănă astăzi a utopie, întrucât lupta dintre puterile regionale - Arabia Saudită, Turcia, Iran şi aliaţii lor respectivi -, care în prezent se defăşoară pe scena unei Sirii însângerate, riscă să destabilizeze pentru mult timp ţărmul sudic al Mediteranei.
