Alegeți o limbă
După 12 procese, dintre care multe au trecut prin toate cele trei niveluri ale justiţiei italiene (instanţa primară, apel şi contestarea apelului), după adoptarea de legi pentru protejarea anumitor persoane în scopul dezincriminării propriilor delicte, după recurgerea la tergiversarea proceselor pentru a beneficia de prescrierea faptelor sau după anularea condamnărilor la instanţele superioare, Berlusconi a primit, în sfârşit, o sentinţă de condamnare definitivă, incontestabilă, pronunţată la cel mai înalt nivel, pentru fraudă fiscală.
Condamnat la patru ani de închisoare, Berlusconi beneficiază de o amnistie generală adoptată pentru evitarea supraaglomerării închisorilor din Italia, astfel că sentinţa a fost redusă la un an; în plus, dat fiind că are peste 70 de ani, fostul premier va putea executa condamnarea într-una dintre reşedinţele sale de lux. Cu toate acestea, în calitatea de membru al Senatului italian, Berlusconi se bucură de imunitate parlamentară şi nu poate fi plasat în detenţie până ce Senatul nu aprobă excluderea sa, votul urmând să aibă loc în 9 septembrie. Însă acum a anunţat clar că, dacă se va vota împotriva lui, va distruge totul.
[[Faptul că Berlusconi poate într-adevăr să provoace un dezastru este evident]]. El conduce, chiar deţine, unul dintre cele două partide mari care alcătuiesc actualul Guvern de coaliţie, care se străduieşte să adopte reforme majore pentru a opri declinul dramatic al economiei Italiei şi a transmite o oarecare credibilitate investitorilor străini. Dacă Berlusconi va decide ieşirea partidului său din coaliţia guvernamentală, aşa cum a ameninţat, pare improbabil să poată fi format un alt guvern în actuala configuraţie a Parlamentului.
Temerea este că o astfel de criză va paraliza ţara, ducând Italia înapoi la situaţia de acum doi ani, când presiunile exercitate de pieţele financiare au fost aproape de a o forţa să solicite asistenţă financiară din partea Uniunii Europene sau să ia în considerare ieşirea urgentă din zona euro. În prezent, aproximativ 40% dintre tinerii italieni nu au locuri de muncă, iar productivitatea este cu 26% sub nivelul anului 2007.
Semne de slăbiciune
Dacă fostul preşedinte american Richard Nixon ar fi refuzat să accepte demiterea de către Congres şi ar fi încercat să se agaţe de putere, ar fi fost înlăturat fără menajamente. Acelaşi lucru i s-ar întâmpla oricărui lider politic din marile ţări democratice europene. Majoritatea s-ar retrage de la putere la primul semnal privind acuzaţii penale grave, conştienţi că partidele lor nu ar mai susţine pe cineva care le afectează interesele.
[[Ceea ce este cu adevărat îngrijorător în actuala criză din Italia nu este neapărat tupeul lui Silvio Berlusconi, ci faptul că şantajul lui este posibil şi plauzibil]]. Oricât de şocant ar părea pentru cei care nu cunosc foarte bine Italia, chiar şi ziarele serioase şi analiştii respectabili ezită să insiste pe aplicarea legii, făcând rar referire la detalii despre infracţiunile comise de Berlusconi şi considerând credibil argumentul că înlăturarea acestuia de pe scena politică ar echivala cu sancţionarea milioanelor de alegători care l-au susţinut la ultimele alegeri, ca şi cum nu ar exista un partid autonom în Parlament care să le reprezinte punctele de vedere, ca şi cum nu ar avea libertatea de a desemna un alt lider înainte de următoarele alegeri. Cum s-a ajuns la o asemenea situaţie?
Unul dintre motive este personalitatea lui Berlusconi. Este un politician plăcut, charismatic, persuasiv şi fără scrupule. Imperiul media pe care îl deţine promovează permanent aceste calităţi, permiţându-i de fiecare dată să organizeze dezbaterile politice naţionale. Adversarii lui Berlusconi sunt percepuţi prin oglinda deformată a instituţiilor media pe care acesta le deţine: dacă adversarii încearcă să îl atace, sunt prezentaţi ca având o obsesie cu Berlusconi, iar dacă denunţă micile lui delicte, sunt acuzaţi că încearcă să îl învingă în instanţă, nu la vot, un semn de slăbiciune.
Cu toate acestea, nici una dintre aceste cauze, luate separat sau împreună, nu ar fi suficiente pentru a-i permite lui Berlusconi să ţină o întreagă ţară în suspans dacă nu ar exista ceva în cultura italiană care să predispună oamenii să fie atraşi, încântaţi, convinşi şi intimidaţi – pe scurt, dispuşi să creadă în promisiunile lui Berlusconi şi să accepte prezenţa lui ca fiind inevitabilă.
Succesul lui Berlusconi nu este o întâmplare sau o anomalie, ci ţine de esenţa culturii italiene, evidenţiind lipsa de încredere larg răspândită în Italia că politica va putea fi curăţată vreodată de aceste elemente sau că va fi corectă. În acest context, insistenţa lui Berlusconi că acuzaţiile penale la adresa lui sunt inventate pur şi simplu de adversari găseşte un teritoriu fertil. Ba chiar mulţi se simt confortabili cu situaţia actuală, justificând astfel propriile mici delicte, inclusiv evaziunea fiscală.
Veche intuiţie
[[Astfel, dacă justiţia va prevala, iar Berlusconi va fi exclus din viaţa politică, milioane de italieni nu vor considera acest lucru drept o afirmare a statului de drept ]](ceva ce ar face viaţa mai plăcută pentru toată lumea), ci pur şi simplu o luptă câştigată de partea adversă.
Pe scurt, polarităţile bun/rău, moral/imoral sau chiar eficient/ineficient în baza cărora presupunem că politicienii ar trebui evaluaţi şi judecaţi sunt subordonate permanent, în Italia, mizei de a câştiga sau a pierde, acesta fiind singul lucru care contează. Iar Berlusconi s-a prezentat mereu pe sine în primul rând ca un câştigător.
Analizând mentalităţile italiene în anul 1826, poetul Giacomo Leopardi afirma că nicio personalitate din Italia nu a fost niciodată admirată sau blamată în totalitate, ci a avut mereu atât susţinători, cât şi critici, chiar şi după moarte. Acest lucru este valabil începând de la eroi la personalităţi negative precum Mazzini, Garibaldi şi Cavour, până la Mussolini, Craxi, Andreotti şi Berlusconi.
Giacomo Leopardi arăta că italienilor le este greu să îşi imagineze un lider ca fiind mai mult decât liderul unei facţiuni sau al unui anumit grup de interese, de aceea nu îşi vor schimba opinia despre el indiferent de consecinţele acţiunilor lui. Dat fiind că locuitorii unei anumite zone cred că liderul lor luptă împotriva unui vechi inamic, delictele şi eşecurile acestuia devin irelevante.
Astfel, atunci când renumiţii editorialişti de la unele dintre cele mai respectate publicaţii din Italia sugerează că ar fi necesar să fie salvat Berlusconi şi, împreună cu el, actualul Guvern, ei nu fac decât să accepte clasica intuiţie că politicienii vor fi mereu corupţi. Dacă Berlusconi va fi scăpat de închisoare, chiar şi de arestul la domiciliu, şi i se va permite rămânerea în politică, percepţia conform căreia un lider politic este mai degrabă liderul unui grup de interese decât un cetăţean obişnuit va fi confirmată şi nu va exista nicio şansă de a modifica mentalităţile italienilor mulţi ani de aici înainte.
