Istoria oferă câteva exemple notabile ale federaţiilor politice de succes. În momentul în care au devenit un stat federal, în 1780, Statele Unite erau doar o mână de state tinere, slab populate cu o cultură comună şi un limbaj comun, aşa că nu furnizează prea multe lecţii relevante pentru Europa de astăzi.

Experienţa Elveţiei, în schimb, oferă mai multe, una dintre ele fiind despre gestaţia lentă. “Federalizarea are nevoie de timp”, spune fostul diplomat elveţian Jakob Kellenberger. “A fost nevoie de secole pentru ca oamenii care locuiesc în cantoanele elveţiene să se cunoască, apoi o lungă perioadă de confederaţie până la mişcarea către un stat federal, în 1848.”

Precum Elveţia, în alte cuvinte, Europa are nevoie de un guvern central puternic, dar limitat, care să cuprindă cât mai multă diversitate locală

Federaţia elveţiană a funcţionat, spune el, pentru că centrul a fost respectuos cu autonomia cantoanelor (care nu au fost niciodată nerăbdătoare să-şi predea autoritatea) şi atent să nu abuzeze de puterile sale. În plus, toate puterile care nu au fost în mod specific delegate guvernului federal de constituţia elveţiană continuă să fie deţinute de cantoane. Cu decade de integrare pas cu pas în spatele său şi o lume în schimbare înainte, Europa trebuie să treacă la o completă uniune politică în câţiva ani sau decade, nu în secole, dar această schimbare poate totuşi, să urmeze în mod util modelul elveţian. Precum Elveţia, în alte cuvinte, Europa are nevoie de un guvern central puternic, dar limitat, care să cuprindă cât mai multă diversitate locală.

Un mandat popular

Deşi o Europă federală trebuie să fie deschisă către toate statele membre UE, o astfel de mişcare nu ar trebui să fie blocată pentru că unele nu doresc încă să ajungă acolo, dar nici nu ar trebui să li se impună de sus.

Poporul democratic al fiecărui stat va trebui să decidă dacă este în interesul său să se alăture federaţiei sau să opteze pentru a rămâne în afară. Este o iluzie să credem că o uniune politică puternică poate fi construită pe slaba alejanţă care reiese din tratatele modificate. Fundamentul său trebuie să fie un mandat popular.

Locul potrivit pentru aceste discuții ar fi o convenție europeană pe scară largă. Fostul premier belgian Guy Verhofstadt, politicianul german Daniel Cohn-Bendit (ambii membri ai Parlamentului European), şi alţii au propus transformarea alegerilor din 2014 pentru Parlamentul European într-o alegere a unei adunări constituante pentru a schiţa o nouă constituţie pentru Europa care ar conţine aceste idei.

Cum ar putea, mai exact, să funcţioneze o uniune politică în Europa? Parlamentul European ar putea să-l aleagă pe şeful Comisiei Europene, care ar forma apoi un cabinet de miniştri din partidele mai mari din Parlament – incluzând un ministru de Finanţe cu puterea de a percepe taxe şi de a formula un buget la nivel european. El se va centra pe coordonare macroeconomică, nu pe administrare microeconomică.

Mai multă legitimitate

Alte posturi din cabinet s-ar ocupa de furnizarea de bunuri publice europene supranaţionale (apărare, politică externă, energie, infrastructură şi aşa mai departe), lăsând alte decizii pe alte subiecte în mâinile guvernelor naţionale din federaţie. Curtea Europeană de Justiţie ar arbitra orice probleme de suveranitate în litigiu apărute între Comisie și statele membre.

În măsura în care Parlamentul ar avea o putere sporită, mai ales prin alegerea unui şef pentru Uniune, ar fi logic să existe alegeri parlamentare pe baza listelor la nivel european în loc de liste naționale de partid.

O miză mai mare la alegeri ar duce la mai multe discuţii şi prezenţă mai mare la vot

O miză mai mare la alegeri ar duce la mai multe discuţii şi prezenţă mai mare la vot, ceea ce ar însemna mai multă legitimitate pentru rezultate şi instituţii în general.

Partidele care ar obţine mai puţin de 10 sau 15 procente din voturi la alegerile europene ar fi prezente la dezbateri dar nu ar putea vota. O astfel de regulă i-ar împinge pe politicieni spre un compromis de centru şi ar evita blocajul la care s-ar putea ajunge din cauza unui veto al partidelor mici în coaliţie.

Actualul Consiliu European, în acest sistem, ar fi transformat în camera superioară a legislativului Uniunii. Membrii ar fi selectaţi de statele-naţiune pentru perioade eşalonate mai lungi decât scurtul ciclu electoral al camerei inferioare a Parlamentului, încurajându-se astfel o perspectivă pe termen lung a guvernării.

Spre deosebire de camera inferioară, care s-ar axa în primul rând pe interesele pe termen scurt ale naţiunilor, camera superioară ar fi un organism mai deliberativ, axat pe probleme mai extinse şi de durată. Reprezentarea ar fi bazată pe un sistem proporţional, în funcţie de populaţia statelor membre.

Pentru a păstra ceva din calitatea non-partizană, meritocratică a actualei comisii, fiecare ministru din comisie ar fi asociat cu un secretar permanent din serviciul civil european din domeniul său. Ca într-un ideal “sistem Westminster”, formularea bugetelor ar rămâne la comisie, nu la parlament.

Bugetul comisiei ar fi prezentat pentru un vot pozitiv sau negativ în parlament; un vot de “neîncredere constructivă” al parlamentului ar putea reorienta direcţia politică stabilită de comisie, caz în care s-ar forma un nou guvern.(Un vot de neîncredere constructiv este un mecanism de căutare a consensului prin care un vot de neîncredere – sau o moţiune de cenzură – poate avea loc doar dacă un sprijin majoritar pentru o coaliţie de guvernare nouă, alternativă, a fost deja asigurat.) Taxele şi legislaţia ar trebui să fie aprobate de o majoritate a ambelor camere legislative.

Pentru o integrare mai puternică

Orice mişcare către o astfel de uniune politică ar ridica evident nenumărate probleme spinoase. Noile instituţii şi regulile lor ar fi în mod ideal stabilite de jos în sus, printr-o adunare constituantă, mai degrabă decât printr-o schimbare de tratat – dar cum ar putea un astfel de proces să fie pus în mişcare? Partidele mari, care ar câștiga cele mai multe locuri în Parlamentul European ar trebui să ajungă la un compromis sau o agendă comună suficient de solidă pentru a face guvernarea posibilă – dar dacă nu o fac?

Și ceea ce este cel mai important, ar putea într-adevăr o uniune politică să vadă lumina zilei, dacă nu este precedată de edificarea unei identităţi comune pe scară europeană?

Ceea ce este crucial acum, totuşi, este recunoaşterea faptului că actualul sistem nu funcţionează şi că o integrare mai puternică, mai degrabă decât mai slabă este opţiunea cea mai raţională şi atractivă.

Singura cale de a răspunde actualei provocări a Europei înfruntând multele sale incertitudini este ca, în sfârşit, liderii Europei, şi cetăţenii săi, să se angajeze la o transformare, în loc să rămână paralizaţi de indecizie.

Membrii think tank-ului Berggruen – Consiliul pentru viitorul Europei Berggruen Institute on Governance’s Council for the Future of Europe sunt Marek Belka, Tony Blair, Juan Luis Cebrián, Jacques Delors, Mohamed El-Erian, Niall Ferguson, Anthony Giddens, Felipe González, Otmar Issing, Jakob Kellenberger, Alain Minc, Mario Monti, Robert Mundell, Jean Pisani-Ferry, Romano Prodi, Nouriel Roubini, Gerhard Schroeder, Michael Spence, Joseph Stiglitz, Peter Sutherland, Matti Vanhanen, Guy Verhofstadt, Franz Vranitzky, şi Axel Weber.