Catalonia: Între aspiraţii şi frustrări

11 septembrie 2013 – El Mundo (Madrid)

La un an de la gigantica manifestaţie în favoarea independenţei, Ziua Cataloniei – 11 septembrie, va fi din nou consacrată acestei revendicări. În schimb, procesul politic nu a avansat prea mult.

Catalonia a devenit incomodă. Pentru cei din exterior şi pentru cei din interior. Destui spanioli s-au obişnuit să-i perceapă pe catalani, în ansamblul lor, precum nişte şantajişti şi neloiali. În societatea catalană convieţuiesc frustrarea independentiştilor, frustrarea celor ce se simt spanioli pe teritoriu ostil şi frustrarea unui amplu sector, mai mult sau mai puţin eterogen, care nu vrea nici independenţă nici centralism şi, refugiat în tăcere şi – câteodată – în umor, asistă atonic la frenezia ultimelor zile.

Vocile zonei gri, zona celor care văd tot atât de absurd proiectul independentist precum denunţurile de “genocid lingvistic” în Catalonia, se aud tot mai puţin.

Cei care sunt mai conştienţi de pericole şi de înalta componentă onirică a procesului, precum oamenii de afaceri, tind să tacă

Vocea dominantă este cea a naţionalismului catalan, care prezintă procesul secesionist precum unul factibil, aducător de beneficii sau chiar înţelept. Cei care sunt mai conştienţi de pericole şi de înalta componentă onirică a procesului, precum oamenii de afaceri, tind să tacă sau să spună mult mai puţin decât ceea ce cred.

Sentimentul apartenenţei la o naţiune

“Opinăm în privat şi reacţionăm în privat: lui Artur Mas [preşedinte al Generalitat – guvernul regional] i-am spus lucruri foarte dure”, comentează directorul principal al uneia dintre cele mai mari companii cu sediul în Catalonia, pentru care pariul pentru independenţă presupune “un dezastru, o ruină, ceva care se va termina în mod necesar rău”.

Toţi neagă că există o lege a tăcerii sau că e vreo teamă de vorbi, chiar dacă admit că Generalitat, datorită televiziunii şi a radioului publice şi a subvenţiilor şi ajutoarelor pentru presă, exercită o influenţă notabilă asupra mediilor de comunicare locale şi asupra dezbaterii publice. “Nimeni nu vrea să înfrunte puterea, nimeni nu vrea să intre în încurcături; chiar dacă lui Mas îi lipseşte nivelul necesar, nu există alternative”, mărturiseşte un om de afaceri. “Nici nu se poate spune că interlocutorii săi de la Madrid sunt la înălţime”, adaugă el.

În societatea catalană a pătruns convingerea că statul o tratează nedrept, atât în privinţa fiscalităţii (între 2005 şi 2010, deficitul între impozitele plătite şi ce s-a primit depăşeşte 10 miliarde de euro anual, chiar dacă cifrele variază în funcţie de cine şi cum a calculat) precum şi în investiţii publice. Lăsându-i la o parte pe cei care strigă împotriva unei presupuse “spolieri” care nu există şi denunţă faptul că “Spania ne fură”, în mediile de afaceri şi academice se acceptă existenţa dezechilibrelor.

Oricare ar fi opiniile, ele se pot dezbate în mod raţional. Mai greu e să te cerţi pe tema sentimentelor. Și peste jumătate din societatea catalană, potrivit sondajelor, “simte” că este o naţiune Catalonia.

O opţiune cu multe riscuri

Un aspect care atrage atenţia, al acestei inflamări emotive, este rescrierea istoriei, sau chiar inventarea ei. Când nu sunt suficiente realităţile tangibile, precum existenţa unei limbi proprii utilizate împreună cu spaniola şi o serie de tradiţii şi solidarităţi interne care îndeplinesc criteriile aşa numitei naţiuni culturale, se dă o mână de ajutor cu un trecut imaginar în care Catalonia a fost independentă şi apoi supusă de “imperialismul” spaniol. Căderea Barcelonei după asediul trupelor burbone, pe 11 septembrie 1714, punct final al războiului european pentru succesiunea la tronul spaniol, nu se mai comemorează doar ca Diada (Ziua Naţională a Cataloniei): de acum se utilizează data, şi iminenţa celui de-al treilea centenar al său, precum stimul pentru o nouă înfruntare.

Putem bănui că sporirea acestei percepţii a Cataloniei ca naţiune în aşteptarea statului este legată de sistemul educativ, al cărui aspect mai conflictual este cel al “imersiunii lingvistice”.

Neliniştea provocată de criză şi lipsa de alternative politice şi economice au făcut ca un sector al societăţii catalane să perceapă ca rezonabilă o opţiune cu atâtea riscuri (şi atât de imposibilă instituţional) precum independenţa. În momentul în care politica, înţeleasă precum alegerea între modele diferite, s-a evaporat şi se confundă cu corupţia celor care conduc și sărăcirea celorlalţi, independenţa se transformă în singurul proiect politic viguros sau, cel puţin, în cel mai sonor strigăt de protest.

Promisiuni şi nuanţe

Există un amplu consens în jurul datei în care lucrurile s-au complicat definitiv: pe 28 iunie 2010, ziua în care Tribunalul Constituţional a emis o sentinţă care mutila Statutul de autonomie din 2006.

De atunci s-au ars etape cu o viteză vertiginoasă. Marele accelerator a fost demonstraţia în masă din 11 septembrie de anul trecut. Artur Mas tocmai călătorise la Madrid cu o propunere de pact fiscal căreia Mariano Rajoy, cu Spania în faliment tehnic şi pe punctul de a fi salvată, i-a răspuns negativ. Pe 10 septembrie 2012, Mas cerea o mai bună finanţare pentru Catalonia. Pe 12 septembrie cerea deja independenţa, chiar dacă s-a ferit să pronunţe cuvântul. Decizia sa posterioară de a convoca alegeri, un plebiscit neoficial, în care a cerut o majoritate absolută pentru a gestiona procesul secesionist, a fost o gigantică eroare teactică. Mas a pierdut deputaţi.

Problema referendumului asupra independenţei, sprijinit de aproape două treimi a populaţiei, a ajuns într-un punct de neînţeles

Problema referendumului asupra independenţei, sprijinit de aproape două treimi a populaţiei, a ajuns într-un punct de neînţeles. În timp ce încearcă să refacă legăturile cu Guvernul din Madrid prin reuniuni confidenţiale în care se vorbeşte de finanţare şi de cum să organizeze vreun fel de consultare, Mas promite un referendum “da sau da înainte de 2015” când vorbeşte cu [aliaţii săi independentişti] de la Esquerra [Stânga Republicană a Cataloniei], dar nuanţează că o va face doar dacă “există formule legale” când vorbeşte cu propriul electorat, împărţit între independentişti, suveranişti (cei care imaginează ceva asemănător cu independenţa dar în interiorul Spaniei) şi autonomişti.

Lanţul uman care va traversa astăzi, 11 septembrie, Catalonia, va marca un nou climax pentru independentism. Nu se poate exagera [totuşi] efectul acestor acte pacifice şi colorate.

Orice s-ar întâmpla, aşa numita “via catalana” va da un nou impuls partizanilor secesiunii. Mas a luat distanţă, pentru a nu se grăbi într-o greşeală precum în 2012. Va folosi probabil lanţul din 11 septembrie pentru a cere noi concesii de la Guvernul central.

Fenomenul independentismului există, şi este acum prea mare ca să-l ignorăm sau să încercăm să-l reprimăm. Frustrarea generală este asigurată pentru mult timp.

Factual or translation error? Tell us.