Există încercări de înţelegere a psihologiei unei puteri evidente, invazive, pe care Germania o ascunde cu atenţie şi pe care capitalele ţărilor Uniunii Europene nu ştiu cum să o contracareze. De la izbucnirea crizei, întreaga Europă se hrăneşte cu aceste stereotipuri şi aşteaptă fascinată, inertă, rezultatul votului. Desemnarea noii componenţe a Parlamentului german, pe 22 septembrie, precede cu câteva luni alegerile europene. La nivelul Uniunii Europene, scrutinul german este perceput ca fiind primul act al unei drame care vizează continentul şi al cărei protagonist este democraţia bolnavă a Europei.

Fabula vorbeşte despre o Germanie – o mamă palidă mereu, la fel ca în poezia lui Bertolt Brecht – care nu mai vrea să fie, “în rândul popoarelor, o sursă de temere sau derâdere”. Devotată Europei cu o raţiune lucidă, dar blocată de naţionalismul ţărilor vecine, în frunte cu Franţa. Ministrul german de Finanţe, Wolfgang Schäuble, în ziarul The Guardian a evocat această idee: “Nu vrem o Europă germană. Nu le cerem altora să fie ca noi”.

Aşteptarea în mod inert a votului german confirmă o putere hegemonică imuabilă, fără alternative

În schimb, germanii au voinţe puternice, mult mai puternice decât susţin. Schäuble îi invită pe partenerii din ţările europene să nu recurgă la stereotipuri naţionale, dar modul lui de gândire, modul în care minimizează lucrurile, este pe cale să devină un stereotip. Aşteptarea în mod inert a votului german confirmă o putere hegemonică imuabilă, fără alternative: aşa cum sunt imuabile, indiscutabile şi măsurile de austeritate pe care Berlinul le impune vorbind, de unul singur, în numele tuturor popoarelor din Uniunea Europeană.

Suspiciuni fondate

Cei mai lucizi sunt intelectualii de limbă germană – filosofii Jürgen Habermas şi Ulrich Beck, scriitorul Robert Menasse, fostul ministru de Externe Joschka Fischer. De la începutul crizei, ei denunţă involuţia naţionalistă a propriei ţări. Dintre partide, doar ecologiştii îşi prezintă propria evaluare. Fischer, unul dintre liderii ecologiştilor, acuză guvernul că a reaprins, după peste 60 de ani vechea obsesie a Germaniei. Angela Merkel este suspectată că vrea revenirea la o Europă a statelor suverane: aceeaşi Europă fondată pe echilibru şi competitivitate între puteri implicate în războaiele secolelor precedente şi pentru contracararea cărora s-a construit, în anii 1950, sistemul comunităţii europene.

Suspiciunile nu sunt nefondate. Uşor-uşor, cancelarul german a renunţat la europenismul pentru care pleda în februarie 2012, iar uşile care erau întredeschise acum sunt închise. A simţit că în jurul ei iau amploare neo-naţionaliştii (recent a fost creat partidul Alternativă pentru Germania, care câştigă adepţi de dreapta şi de stânga), şi s-a adaptat rapid. Din discursurile şi acţiunile sale “lipsesc normele esenţiale”, afirmă Habermas. De aceea, s-a aliat cu Marea Britanie atunci când premierul David Cameron a blocat orice creştere a bugetului comunitar: împreună au spus nu politicilor europene de contrabalansare a măsurilor de austeritate luate la nivel naţional. Pe 13 august, la Televiziunea germană, Merkel parcă s-ar fi eliberat de o povară: “Europa trebuie să se coordoneze mai bine, dar nu cred că totul trebuie făcut la Bruxelles. Trebuie să analizăm posibilitatea de a restiutui ceva statelor. După alegeri vom discuta acest lucru”.

Deficienţele de construcţie ale zonei euro sunt cunoscute: lipsa uniunii politice şi economice

Potrivit scriitorului austriac Menasse, cauzele problemelor din zona euro sunt mai degrabă politice şi democratice decât economice: problemele derivă din puterile pe care statele încep să le primească înapoi, dar nu de acum, ci de când a fost adoptat, în locul unei constituţii federale, Tratatul de la Lisabona, în 2007. De atunci, statele – Consilii de miniştri, summituri ale liderilor – au reînceput să prevaleze, acumulând prerogative suverane iluzorii şi pompoase, erodând din ce în ce mai mult instituţiile supranaţionale. Deficienţele de construcţie ale zonei euro sunt cunoscute: lipsa uniunii politice şi economice. Dar reacţia faţă de aceste deficienţe a fost amplificarea, nu reducerea acestora.

Un model à la Machiavelli

Într-o Europă în care domnesc din nou statele se ajunge, inevitabil, să comande cel mai puternic din punct de vedere economic. Şi comandă în mod abil, în sensul că Ulrich Beck vorbeşte de modelul Merchiavelli când descrie imperiul accidental creat de Berlin: “La fel ca Machiavelli, Angela Merkel a profitat de ocazia pe care i-a oferit-o (criza) şi a transformat relaţiile de putere în Europa”. Uniunea Europeană nu mai este o comunitate, dat fiind că ţările debitoare vinovate sunt umilite cu eticheta “Periferia Sud”. Altfel nu se explică evaporarea oricăror “norme esenţiale” şi volatilitatea poziţiilor germane privind prerogativele care trebuie returnate statelor, privind Europa federală sau privind o uniune bancară dorită iniţial, apoi respinsă pentru o mai bună gestionare a intereselor băncilor germane. Să vedem în continuare ce spune Beck: “Principele, afirma Machiavelli, trebuie să menţină promisiunile politice făcute ieri doar dacă îi oferă avantaje astăzi”.

Programul izolaţionist al formaţiunii Alternativă pentru Germania accelerează regresul. Dacă partidul va intra în Parlament, ţara va suferi noi modificări de poziţie, dar nu se va plasa spre marginea sistemului, ca Marea Britanie: Constituţia germană prevede apartenenţa la Europa (Articolul 23, rescris în 1992), dar Europa dorită nu este federală.

Ultimul spaţiu comun vizează memoria. Politica memoriei are lacune specifice în Germania. Oamenii îşi amintesc inflaţia din Republica Weimar, dar nu şi deflaţia şi austeritatea adoptate în perioada 1930-1932 de cancelarul Brüning, care a facilitat victoria electorală a lui Hitler. Lumea îşi aminteşte naţional-socialismul, dar nu şi ce a urmat: reducerea datoriei germane acordată cu generozitate în anul 1953 de 65 de state (printre care s-a numărat Grecia). Chiar şi mitul Germaniei care învaţă din lecţiile istoriei poate fi infirmat parţial, dacă nu se vrea împărţirea Europei între centru şi periferia săracă: între sfinţi şi păcătoşi care cel mult “se coordonează”, uitând de direcţia solidarităţii – de “comunitatea” care a existat o perioadă şi care a fost abandonată prea uşor.