Sincer, îmi este teamă de ziua în care troica nu va mai ateriza la Lisabona pentru a ne controla conturile, pentru a ne aminti angajamentele asumate şi a ne semna cecul. Această teamă sporeşte tot mai mult când văd ce se promite pe afişele candidaţilor la alegerile locale [care au avut loc pe 29 septembrie]: manuale şcolare gratuite; medicamente gratuite; cămine de ajutorare gratuite; vaccinuri gratuite… În sfâtşit, un delir de gratuităţi “imediat şi acum”, care se termină cu promisiunea unei şcoli de arte marţiale – gratuită, evident! – pentru a combate nesiguranţa unui oraş din Nord sau nu mai puţin ireala garanţie din Sud a programelor autorităţilor locale de combatere a şomajului. (Dat fiind că autorităţile locale nu renunţă la costurile în creştere şi la complexitatea lor birocratică, aceste programe fie nu se transformă în nimic, fie din păcate implică tot mai multe locuri de muncă în cadrul instituţiilor locale sau în companiile municipale, obicei ce între alte efecte perverse a contribuit mult la chemarea în urgenţă a troicii, în 2011).

Teama s-a accentuat şi mai mult când l-am auzit pe secretarul general al socialiştilor, António José Seguro, spunând că nu acceptă mai multe reduceri bugetare fără să explice ca asta este posibil doar crescând şi mai mult impozitele, şi când văd nerăbdarea PSD şi a CDS (partide din coaliţia de guvernare) de a se vedea scăpate de jugul controlului extern pentru a face imediat promisiuni şi iar promisiuni pentru mai multe lucruri “gratuite acum”.

M-am născut în Portugalia în anii 60. Este deja a treia oară când mă regăsesc într-o ţară aflată sub ajutor extern şi de aceea cred că generaţia mea datorează mai ales recunoştinţă creditorilor care în 1977, 1983 şi în 2011 au fost dispuşi să-şi lase aici banii. Cineva cu bun simţ ar mai fi vrut să trăiască alături de familia sa în Portugalia în caz că acest ajutor străin nu ar fi venit?E clar că plătim dobânzi – chiar şi aşa mult mai scăzute faţă de acelea pe care le-am plăti dacă nu eram acel protectorat urât de Paulo Portas (vicepremier) şi clasa noastră politică ar fi trebuit să meargă prin lume să vadă cine ne împrumută mai mulţi bani.

Teama de ...temeri

Apoi, îmi este teamă de ziua în care Portugalia de facto nu va mai fi un protectorat şi această clasă politică va face din nou din verbele a da şi a investi (dacă vor atât să investească de ce nu îşi investesc banii şi se transformă în oameni de afaceri?) în acea mistificare pe care o numesc discurs pozitiv despre Țară. Sunt lucruri care, trăite în mod repetat, devin groteşti.

Pentru că în mod sigur va apărea cineva care, precum în 2009, va atrage ţara spre o fugă înainte

Pentru că în mod sigur va apărea cineva care, precum în 2009, va atrage ţara spre o fugă înainte, spunând că asta înseamnă voluntarism şi inovaţie.

Garantaţi sunt şi corporatiştii care, în lupta pentru privilegiile lor personale şi de afaceri, vor declara că țara nu suportă mai multă austeritate, când austeritatea nu e impusă de creditori ci de dezastrul la care am ajuns prin dorinţa de a proteja corporaţiile, prin faptul că statul este partener al privatului iar drepturile sunt dobândite pe hârtie dar fără a fi garantate de trezorerie.

Comedia erorilor

Și, în sfârşit, îi avem pe învinşi şi discursurile lor despre marii oameni ai trecutului, marile politici din trecut, epoca în care existau lideri… şi care, cu atâta grandoare, înţelepciune şi principii înalte, nu doar că ne-au adus de trei ori sărăcia în 35 de ani ci au şi apelat cu neruşinare la bani din afară aruncând ulterior vina nu pe ei înşişi, ci pe creditor.

După trei intervenţii externe nu doar că sunt sigur că troica se va întoarce ci şi că va găsi ţara în circumstanţe mult mai rele, pentru că de fiecare dată când suntem un protectorat nu generăm o reflecţie asupra răului care ne guvernează, ci pentru că, dimpotrivă, accentuăm acea poftă nestăpânită de a repeta erorile care ne-au dus să trăim cu mâna întinsă.

Aşa că dacă voi continua să trăiesc cât spun statisticile că e normal, cu siguranţă voi mai vedea şi alte troici aterizând la Lisabona. Timpul care va trece între acestea va fi timpul demagogiilor.