Cum Spania nu este o naţiune etnică, naţionalismul crede că are uşa deschisă pentru a-şi fonda propria naţiune politică. La fel auzim că, dat fiind că nu există un “popor” european, ar fi mai bine să nu insistăm în proiectul Uniunii. Cu siguranţă unui stat fără limbă şi cultură comune i-ar fi mai greu să se autoguverneze; dar idealizarea acestora până la paroxism niciodată nu a fost o idee bună.

Folosind strâmb imaginea cosmopolită a cercurilor concentrice, naţionalismul va restrânge solidaritatea la ai săi: după familie, prieteni şi cunoscuţi, inimii nu îi va mai rămâne loc decât pentru “marea familie” a conaţionalilor, a celor care împărtăşind aceeaşi limbă ar ajunge la un consens asupra unei viziuni particulare asupra lumii.

Rezumând: este greşită teza naturalistă a dezvolării empatice/altruiste în cercuri concentrice; şi este absurd să se extindă/restrângă solidaritatea pentru cei care formează cu mine “poporul”. Dar toate acestea se sprijină pe o minciună şi mai mare: “o comunitate lingvistică este atât de diferită de celelalte că trebuie să se autoguverneze politic”. Lipsa unei limbi comune (în Europa, da) face mai dificilă o deliberare publică fluidă şi instantanee. Să lucrăm deci în această direcţie.

Este nevoie de integrarea politică a UE

Învăţarea unor alte limbi, traducerea sau aderarea la drepturile omului arată că gândim în orice limbă o lume socială comună

Este de asemenea adevărat că depindem de o limbă în absenţa căreia nu putem să gândim lumea. Dar, mai mult decât să adapteze o micro-lume care fragmentează realitatea socială, limba ne deschide limbajului, care este instrumentul ce ne permite să comunicăm şi să reflectăm la multiplele noastre condiţionări culturale. Învăţarea unor alte limbi, traducerea sau aderarea la drepturile omului arată că gândim în orice limbă o lume socială comună pentru că toţi trebuie să înfruntăm problemele practice care derivă din ea.

Să atacăm acum corolarul dublei premise pe care o respinsesem: fiind noi diferiţi şi altruismul limitat... trebuie să restrângem la ai noştri problemele de justiţie. Această farsă eschivează orice normativitate democratică: dacă problemele care ne afectează sunt supranaţionale, atunci şi mediul politic în care trebuie să le abordăm trebuie să fie supranaţional.

Conchidem că pentru a recupera degradata suveranitate populară este necesară integrarea politică a UE, creând în mod artificial un nou demos. (La rândul său, acesta ar trebui să conducă natura tot mai cosmopolită a dreptului internaţional; adică, procesul prin care acesta din urmă – care astăzi este modelul celor mai puternice state – să devină un drept egal adaptat pentru cetăţenii lumii şi de către ei). Dar, ce să facem cu o UE care naufragiază pentru că îi lipsesc bazele ce permit să apară o democraţie transnaţională de calitate?

Un proiect comun resuscitat

Să recurgem la Drept pentru a adapta intenţionat realitatea socială. Spune Habermas că “fiecare parte a culturii umane, inclusiv discursul şi limbajul, este o construcţie. Deşi cea mai mare parte din ea nu a văzut lumina intenţionat, (...) acordurile legale sunt [construcţiile] cele mai artificiale”.

Ei bine, pentru a depăşi structurile culturale care ne condiţionează (frontiere, instituţii, coduri, limbă, etc.) şi a reuşi transnaţionalizarea solidarităţii este necesar să se ofere o mai mare putere Parlamentului, astfel încât cetăţenii să co-legifereze împreună cu Consiliul Uniunii Europene, şi să creeze adevărate partide politice europene.

Am resuscita astfel un proiect comun pe care astăzi doar îl contemplăm în funcţie de profitul pe care îl poate obţine ţara mea, pe care îl pot obţine eu. A vota partide europene ar duce la o deliberare şi legiferare democratică faţă de multe probleme comune; media ar traduce şi răspândi în fiecare sferă publică informaţia tehnică de bază şi interesele aflate în joc.

Această transnaţionalizare a diferitelor sfere publice ar fi ajutată de influenţele unei societăţi civile europene înfloritoare care ar contribui la amestecarea intereselor individuale în interiorul aceluiaşi cadru politic.

O derivă de moment

Nu va fi complicat pentru cei care deja au multe în comun

Cum europenii vor fi concetăţenii cu care vom stabili un pact, alături de accountability [responsabilitate] şi responsiveness [reactivitate] vor apărea legături solidare, sentimentul de co-apartenenţă propriu oricărui autoguvern democratic. Nu va fi complicat pentru cei care deja au multe în comun (de la războaiele mondiale până la un iluminism care înfruntă problemele într-un mod practic: toleranţă, stat de drept, democraţie, etc.), iată bazele pe care trebuie construită o identitate colectivă mai largă şi mai abstractă, dar suficient de solidă pentru ca un german să plătească impozite pentru un grec.

În plus, a vota pentru partide europene dotate cu o veritabilă putere legislativă (şi executivă) ar pune capăt criticilor pe care le suportă UE din cauza funcţionării sale birocratice şi mercantile, şi din cauza naturii sale interguvernamentale (şi naţionale), care îi supune pe cei slabi scopurilor celor puternici.

Doar soluţiile alternative şi o formă de alternanţă ne vor permite să vedem UE nu ca pe un proiect elitist, ci ca pe un proiect politic căruia îi respingem deriva actuală. Un proiect ce nu este fix, ci condus de mai multe partide care trebuie să ne dea socoteală dacă nu vor să treacă în opoziţie.

Cea mai bună redistribuire şi o suveranitate populară eficientă trec prin întărirea demosului. Din acest motiv, stânga nu ar trebui să se opună proiectului politic european, ci mai degrabă actualului său caracter monolitic.