Catastrofa maritimă care s-a produs pe 3 octombrie în apropiere de coastele insulei Lampedusa, şi care a provocat moartea a câtorva sute de refugiaţi şi de imigranţi, face autorităţile şi organizaţiile internaţionale să strige de pe acum în gura mare că “trebuie luate măsuri ferme împotriva traficului ilegal de persoane”. A fost reacţia-standard din ultimul deceniu, ori de câte ori avea loc o tragedie similară în apropierea coastelor sudice ale Europei. Acest tip de logică răstoarnă însă cauzalitatea evenimentelor. Căci tocmai intensificarea controalelor la frontiere îi sileşte pe imigranţi să aleagă trasee mai periculoase şi îi face tot mai dependenţi de traficanţii de persoane atunci când vor să treacă graniţele.

Migraţia e hrănită mai ales de cererea continuă de mână de lucru ieftină în agricultură, în sectorul serviciilor şi în alte sectoare informale. O minoritate semnificativă a migraţiei e formată din refugiaţi care fug de conflictele violente din ţările lor de origine. Câtă vreme nu vor fi dezvoltate mai multe canale legale pentru imigraţie, iar refugiaţilor li se va refuza în continuare accesul la proceduri de obţinere a azilului politic, cea mai mare parte a migraţiei va rămâne, foarte probabil, în ilegalitate.

Traseele au devenit mai periculoase

Traseele migraţiei africane pe uscat s-au deplasat spre est şi sud în primul deceniu al secolului XXI

E, practic, imposibil să închizi vastele coaste ale Mării Mediterane. Controalele de frontieră şi-au ratat în mare parte ţinta. În anii 1990, controalele s-au intensificat în Strâmtoarea Gibraltar, dar n-au reuşit să împiedice migraţia. În schimb, traseele migraţiei africane pe uscat s-au deplasat spre est şi sud în primul deceniu al secolului XXI.

Consecinţa a fost o extindere neprevăzută a teritoriului pe care trebuie să-l controleze ţările din UE în “lupta” împotriva migraţiei. Acest teritoriu cuprinde, între timp, întreaga coastă nord-africană şi diverse locuri de-a lungul coastei vest-africane, de unde refugiaţii se îndreaptă spre Insulele Canare.

Traseele au devenit mai lungi şi mai periculoase şi, prin urmare, migranţii au devenit mai dependenţi de traficanţii de persoane. Două decenii la rând s-a investit enorm în controalele de graniţă şi se investeşte din ce în ce mai mult în Frontex (Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale statelor membre ale Uniunii Europene), dar nici aceste investiţii n-au reuşit să stopeze migraţia. Din 1988 încoace au murit 19 000 de oameni – şi e vorba doar de morţii care au fost găsiţi. Este îngrijorător mai ales faptul că aşa-numita “luptă contra migraţiei ilegale” a făcut ca persoanelor care fug de conflictele violente şi de persecuţia din ţări ca Siria, Somalia şi Eritreea să li se refuze, de fapt, accesul la procedurile de obţinere a azilului politic.

Întoarcerea migranţilor în ţările de origine este îngreunată

Aşa-numita “luptă împotriva migraţiei ilegale” din bazinul mediteranean prezintă foarte multe asemănări cu felul în care stau lucrurile de-a lungul graniţei dintre Statele Unite ale Americii şi Mexic. Numeroase studii realizate de cercetători americani au relevat că înmulţirea sistemelor exorbitante de control al frontierelor şi construirea de ziduri între SUA şi Mexic nu a oprit migraţia; dimpotrivă, valurile de migranţi s-au mutat pe trasee mai periculoase prin deşert, migranţii au devenit mai dependenţi de traficanţi, iar numărul morţilor a crescut. Alt efect nedorit al controalelor de frontieră şi al imigraţiei restrictive constă în faptul că întoarcerea migranţilor în ţările de origine este îngreunată.

Cu adevărat scandalos e însă felul cum autorităţile şi agenţiile pentru migraţie ca Frontex abuzează cu neruşinare de tragedii, cum a fost catastrofa din apropierea insulei Lampedusa, ca să investească şi mai mulţi bani în “lupta contra migraţiei ilegale”.

Cu adevărat scandalos e însă felul cum autorităţile şi agenţiile pentru migraţie ca Frontex abuzează cu neruşinare de tragedii, cum a fost catastrofa din apropierea insulei Lampedusa, ca să investească şi mai mulţi bani în “lupta contra migraţiei ilegale”. Astfel, şi în Europa, dependenţa de traficul de persoane va continua să crească, refugiaţii nu vor beneficia de protecţie, iar numărul morţilor de la frontiere va creşte şi mai mult. O politică vizând “pornirea luptei împotriva migraţiei ilegale” e, prin urmare, sortită să eşueze, căci ea însăşi este cauza fenomenului pe care pretinde că îl “combate”.

Modificarea regulamentului de la Dublin

E de dorit ca guvernele europene să-şi asume responsabilitatea. Asta înseamnă că trebuie să înceteze să mai verse lacrimi de crocodil pentru migranţii şi refugiaţii morţi la frontierele exterioare ale Uniunii Europene, ca apoi să treacă la ordinea de zi, pompând şi mai mulţi bani în controale şi mai stricte la frontiere. Cei peste douăzeci de ani în care s-au investit miliarde în sistemele de control la frontieră n-au reuşit să stopeze migraţia; ba mai mult, procedând astfel, Europa riscă să fie trasă la răspundere pentru moartea a mii de migranţi şi de refugiaţi.

A-şi asuma răspunderea înseamnă, în cazul guvernelor europene, a facilita accesul refugiaţilor la procedurile de obţinere a azilului, în loc de a-i împinge efectiv la moarte. Asta poate să însemne, de exemplu, modificarea aşa-numitului regulament de la Dublin. Acest regulament statuează că refugiaţii nu pot să ceară azil decât în prima ţară de destinaţie. Modificarea acestui regulament poate crea posibilitatea ca migranţii să ceară azil şi în alte ţări europene. Ţările din Sudul Europei trebuie, fără îndoială, să-şi asume responsabilitatea în ceea priveşte primirea decentă a migranţilor şi a refugiaţilor. Dar pentru guvernele din Nordul Europei, cum sunt cel al Belgiei şi al Olandei, simpla disponibilitate de a primi şi refugiaţi ar însemna deja un gest plauzibil de solidaritate. Intensificarea represiunii reprezintă o soluţie dezastruoasă – şi ucigătoare.