Alegeți o limbă
Cea mai importantă ştire din ultimul timp nu a apărut pe primele pagini. A dat-o noul rege olandez, într-un act protocolar, la deschiderea oficială a anului parlamentar, anunţând în discursul său “înlocuirea clasicului stat al bunăstării cu o societate participativă”. Adică, sfârşitul primului, considerat aproape sfânt, înlocuit de ceva ce nu este încă definit. Și nu o spunea regele Willem-Alexander. O spunea Guvernul care îi scrisese discursul, format nu din conservatori de genul Thatcher sau Merkel, ci din liberali şi social-democraţi. Explicaţia va veni în următorul paragraf al discursului: “Pasul spre o societate participativă este relevant mai ales în privinţa securităţii sociale şi a celor care au nevoie de îngrijiri de lungă durată. Tocmai în aceste domenii clasicul stat al bunăstării din a doua jumătate a secolului al XX-lea a produs sisteme care în forma sa actuală nu sunt sustenabile”.
E nevoie de explicaţii? Ei bine, explicaţia stă în numere. Olanda, care s-a săturat să dea lecţii ţărilor din sudul Europei pentru că nu îşi fac temele, nu îşi va îndeplini anul acesta obiectivele de deficit, în timp ce economia sa va scădea cu 1,25% şi puterea de cumpărare a cetăţenilor o va face cu 0,5%. Ceea ce a obligat Guvernul său să anunţe o scădere de 6 miliarde de euro pentru a ajusta bugetul. Regele Willem-Alexander şi-a exprimat încrederea că “un popor puternic şi conştient va fi capabil să-şi adapteze viaţa la asemenea schimbări”.
O modificare substanţială
În ce constă cheia a ceea ce se întâmplă şi miezul discursului? Nu este vorba de o simplă ajustare din cauza unor circumstanţe extraordinare, pentru ca, o dată trecut hopul, totul să devină ca înainte. Nu. Este vorba de o modificare substanţială, de a pune bazele unei noi societăţi, de a schimba modelul pentru că actualul nu mai e util deja, de a înlocui, în sfârşit, statul bunăstării cu altul destul de diferit, botezat cu numele de “societate participativă”.
Și ce este societatea participativă? Aceea în care [[cetăţenii vor trebui să-şi asume destule funcţii şi responsabilităţi care până acum erau asumate de stat]], mai ales în privinţa viitorului lor şi al copiilor lor. Statul va continua să-şi asume serviciile sociale de bază, dar indivizii vor trebui să contribuie mai mult la ele, fie pentru ei înşişi, fie pentru persoanele cu care au lucruri în comun, precum rudele, vecinii sau apropiaţii. De aici numele de “participativă”.
Statul paternalist nu îşi poate asuma aceste funcţii din cauza explicată anterior: finanţele publice nu sunt în regulă. Și nu sunt pentru că statul bunăstării este sprijinit de date false, adică este o înşelăciune. Orice stat social se fondează pe un “contract social”: un pact între toţi cetăţenii unei ţări, bogaţi şi săraci, tineri şi bătrâni, pentru a împărţi într-un mod cât mai echitabil posibil poveri şi beneficii. Dar acest pact nu a fost respectat de generaţiile anterioare care au folosit calculele în beneficiul lor.
Un exemplu este foarte clar în acest sens: pensia a început să se calculeze în Spania în funcţie de cât s-a cotizat în anii în care se câştiga cel mai mult, ultimii doi în activitate! Apoi au devenit opt, şi aici a stat mulţi ani. Deloc ciudat că Trezoreria Securităţii Sociale era pe punctul să intre în faliment, din cauza iresponsabilităţii unor politicieni care au transformat statul bunăstării într-un gigantic sistem piramidal, de genul Madoff, prin care beneficiile se plătesc, nu cu ce au adus beneficiarii, ci cu ce au adus noii cotizanţi, tot mai rari.
O schimbare de eră
După ce s-a prăbuşit utopia comunistă, se prăbuşeşte utopia social-democrată, care unea piaţa liberă şi serviciile sociale de orice fel, ceea ce o făcea să pară mult mai solidă şi a transformat Europa în centru de atracţie pentru milioane de persoane dispuse să ajungă aici din Africa, Asia, America Latină. Dar [[paradisul european nu mai poate oferi nimic de la sine]]. Nici măcar pentru europeni. De fapt, este în faliment cu excepţia acelor ţări, precum Germania şi statele scandinave, care au făcut la timp ajustările necesare pentru ca piramida să nu vină peste ele. Acum trebuie să le facă şi aceia care nu doreau să o vadă.
Nu. Ceea ce trăim este o schimbare de ciclu, poate chiar de eră, care cere să ne adaptăm la noile circumstanţe din ţările noastre şi din lumea întreagă. Nu se poate continua cu aceleaşi pensii pentru care am cotizat dacă aşteptările de viaţă sunt mai mari, nici cu creşterile automate de salarii dacă locul unde lucrăm merge prost, nici să menţinem instituţii de stat fără altă funcţie decât aceea de a da un salariu rudelor şi prietenilor, nici să continuăm să ne purtăm de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic în ultimele decenii.
Bogăţia se transferă din Europa către ţările emergente. Astăzi, clasa noastră de mijloc se vede provocată de cea care încearcă să fie clasă de mijloc în Asia şi America Latină. Înseamnă asta că ne vom întoarce la cartelele de raţionalizare şi mizeriile de după război? Nu. Înseamnă că [[tinerii noştri vor trăi mai rău decât părinţii lor]], dar destul de mai bine faţă de bunicii lor. Sau altfel spus: s-a terminat cu cheltuitul a mai mult decât avem, ceea ce, pe de altă parte, este evident. E adevărat, în timp ce suntem înconjuraţi de lideri de sindicat plini de ei, care cer ca totul să continue la fel şi de o stângă mai conservatoare ca oricând.
