În urmă cu exact zece ani, în 2003, m-am "infiltrat" în traficul de fiinţe umane. Din Africa în Europa, prin Senegal, Mali, Niger, Libia, Algeria, Tunisia, şi apoi insula Lampedusa. Am decis să devin Bilal, o identitate închipuită, în momentul când am văzut pozele corpurilor plutind pe Marea Mediterană, cu burţile umflate ca nişte baloane, braţele deschise către o îmbrăţişare rămasă fără răspuns. Poze realizate din elicopter. Era un naufragiu, unul dintre multele naufragii înregistrate. În largul insulei Kerkennah, mitică pentru Tunisia: 41 de supravieţuitori, 12 cadavre recuperate, 197 dispăruţi. Zece ani au trecut şi mii de alţi oameni şi-au sfârşit viaţa plutind cu burţile în sus, corpul umflat, braţele deschise.

În aceste ape, site-ul Fortress Europe a numărat 6 825 de morţi din 1994 încoace, dintre care 2 352 doar în 2011. Punând la socoteală întreaga frontieră europeană, de la Insulele Canare în Turcia, numărul de morţi din 1988 încoace este de 19 142.

Aspectul cel mai absurd este că toţi aceşti oameni sunt morţi pentru două bucăţi de carton cu câteva pagini între ele: un paşaport. Călătorind în camioane prin Sahara sau închis ca Bilal în tabăra de imigranţi aşa-zişi clandestini am înţeles ce instrument extraordinar şi diabolic poate fi paşaportul.

Niciun proiect comun

Dacă îl ai pe cel care trebuie, treci graniţa şi intri în lumea supravieţuitorilor. Dacă nu-l ai, trebuie să te laşi pe mâinile traficanţilor şi intri în lumea naufragiaţilor. Dar putem lăsa să moară tineri, femei, copii şi părinţii lor pentru două bucăţi de carton cu câteva pagini între ele?

De-a lungul anilor, Uniunea Europeană a cheltuit sute de milioane de euro pentru a-şi proteja frontierele prin agenţia Frontex, poliţia sa de frontieră. Pe acest punct, statele membre au găsit cu uşurinţă un acord. Dar, în ceea ce priveşte aplicarea convenţiilor în privinţa refugiaţilor, datoria de asistenţă pe mare, prea adeseori neglijată, normele în materie de imigraţie, nu a fost cheltuit nimic sau aproape. Fiecare stat este lăsat să decidă.

Astfel, absenţa totală a unui proiect comun pentru zeci de mii de exilaţi sirieni, eritreeni, somalezi şi din alte ţări, precum şi eşecul deschiderii de coridoare umanitare într-un teritoriu care se întinde între taberele de detenţie din Libia şi taberele de refugiaţi din Turcia, au transformat, în mod paradoxal, mafiile de traficanţi de fiinţe umane în singurele agenţii internaţionale care oferă o cale de ieşire. Hecatombele pe care le cunoaştem sunt consecinţa acestui fapt.

Toate acestea nu au împiedicat Uniunea Europeană să primească acum un an Premiul Nobel pentru Pace. Iată de ce, la vederea fotografiilor trupurilor plutind din nou pe mare, am simţit nevoia să rup tăcerea şi să propun pe site-ul L'Espresso, săptămânalul pentru care lucrez, o colectare de semnături pentru a acorda Premiul Nobel pentru Pace, începând din 2014, miilor de supravieţuitori şi de naufragiaţi care, prin fuga lor, au încercat să scape de războaie.

Loc simbolic

Lampedusa şi ai săi 6000 de locuitori săi nu şi-au pierdut niciodată, în acest deceniu tragic, raţiunea şi bunul simţ care nu fac diferenţa între cetăţeni şi clandestini

Fiindcă Nobelul nu poate fi înmânat celor care au dispărut în larg, eu propun să fie atribuit – în numele morţilor şi supravieţuitorilor – micii comune Lampedusa şi locuitorilor săi, care nu au încetat să aducă corpurile la mal. Lampedusa nu este statul italian, care printr-o lege absurdă prevede că cei 155 de supravieţuitori vor fi judecaţi [pentru delict de imigraţie ilegală]. Lampedusa nu este nici Europa, ci doar punctul cel mai apropiat de Africa. Lampedusa este primul loc, real şi simbolic, între noi, spectatori, şi aceşti bărbaţi, femei şi copii care se agaţă de stânci pentru a ne cere ajutorul. Lampedusa şi ai săi 6000 de locuitori săi nu şi-au pierdut niciodată, în acest deceniu tragic, raţiunea şi bunul simţ care nu fac diferenţa între cetăţeni şi clandestini.

Un bun simţ pe care l-am experimentat pe pielea mea. În noaptea din 23 în 24 septembrie 2005, când, în timpul anchetei mele, m-am aruncat în apă pentru a simula condiţia de clandestin. Un om pe care nu-l cunoşteam şi care nu mă cunoştea m-a zărit în mare după mai multe ore. M-a ajutat să ajung la ţărm şi m-a întins pe o stâncă. Şi-a scos tricoul de pe el şi m-a acoperit. Dar tot eram îngheţat, atunci s-a culcat pe mine ca să mă încălzească cu căldura propriului corp, fără să ştie cine eram. Era greu. Eu eram murdar, zdrenţuros. Aş fi putut fi bolnav sau contagios.

La sfârşitul anchetei şi după lansarea cărţii mele, l-am văzut din nou. Massimo Costanza nu este salvamar de meserie. El este electrician, are soţie şi copii. Este un om obişnuit.

Premiul Nobel pentru Pace îşi are raţiunea de a fi. Fără atribuirea sa lui Aung San Suu Kyi, foarte puţini oameni ar fi aflat de dictatura din Birmania. Iată de ce trebuie semnată această petiţie, pentru a rupe tăcerea şi a spune lumii întregi ceea ce se petrece pe frontul meridional al Uniunii Europene.