Alegeți o limbă
Am impresia că am trecut deja pe aici, nu? O ţară mică în criză. Îndatorată până-n gât, cu o perspectivă iluzorie de ameliorare. Niciun voluntar care să-i împrumute bani. Şi lideri care dau asigurări, împotriva tuturor evidenţelor, că totul merge bine, fiindcă se apropie alegerile. Şi apoi, riposta de la Bruxelles, care salvează situaţia, întrucât o ţară în stare de faliment ar trage după ea întreaga zonă euro. Acum şase luni, Grecia, astăzi Irlanda. Portugalia, Spania şi Italia sunt următoarele pe listă.
Criza economică din ultimii doi ani a dezvăluit cu cruzime toate defectele proiectului european. Pe măsură ce zona euro se dezvolta, creditorii rezervau un tratament comparabil tuturor membrilor ei, indiferent dacă sub capota creşterii erau doi cai putere (Grecia), sau o bijuterie turbo cu opt cilindri (Germania). În 2008, odată cu sosirea crizei, creditorii au ajuns să deschidă capota. S-a constatat atunci că nu exista de fapt niciun motor european comun.
Un ajutor condiţionat
Timp de mai multe zile, irlandezii au reiterat în mod constant sloganul lor datând din timpul luptei pentru independenţă: "Noi înşine singuri" ("Ourselves Alone"). Toate acestea pentru ca să capituleze în cele din urmă sub presiunea celor mai importante capitale ale UE. Astfel, în următoarele săptămâni, zeci de miliarde de euro de ajutoare UE îşi vor face drum spre Dublin.
Evident, şi este de înţeles, nimic nu este gratuit. Berlin şi Paris au condiţionat ajutorul, pentru a preveni orice risipă a banilor puşi pe masă. Ca şi în cazul Greciei, aceste costuri consistă în măsuri foarte specifice, cum ar fi creşterea taxelor asupra întreprinderilor şi a TVA-ului, reduceri de buget şi o îngheţare a salariilor în serviciul public.
Un astfel de turn de control care supraveghează politica economică a Uniunii Europene şi indică măsurile bugetare sau fiscale de luat pare a fi o consecinţă logică şi naturală a împărţirii unei monede comune.
Pionierii integrării europene
Grecia şi Irlanda devin astfel, în pofida lor, pionierii integrării europene, versiune rapidă introdusă sub constrângerea experţilor Băncii Centrale Europene. În acest fel, Uniunea a reuşit în sfârşit să-şi elibereze procesul decizional de etapa, atât de riscantă, a acordului cetăţenesc, care împiedicase anterior planurile oficiale irlandeze. O democraţie dirijată ridică totuşi unele probleme.
În primul rând, pentru mulţi dintre noi, este întotdeauna de la sine înţeles că liderii noştri nu ar trebui să fie alţii decât cei aleşi printr-un procedeu electoral. Pe de altă parte societăţile noastre acceptă din ce în ce mai mult ca sfera publică să fie desprinsă de presiunea alegerilor. La sfârşitul anilor 1970, un cercetător britanic, devenit deputat Laburist, David Marquand, a vorbit despre "deficit democratic" pentru a descrie modul de funcţionare a Comunităţilor Europene.
Lăudând eficienţa eurocraţilor de la vremea respectivă, în acelaşi timp el deplângea deficienţele în relaţia elector-funcţionar. Apoi a avertizat împotriva unei pierderi a procesului decizional în favoarea eurocraţilor, ceea ce poate provoca o respingere categorică a instituţiilor europene, asimilate de către cetăţenii europeni ca un corp străin.
Eurocraţii Vs statele membre
În ciuda tuturor declaraţiilor de bune intenţii, treizeci de ani mai târziu, acelaşi "deficit democratic" continuă să bântuie Bruxelles. În prezent, ar fi curajos să se supună unui referendum întregul proiect european, chiar şi la costul unei eventuale înfrângeri electorale. Rezultatul unei astfel de consultări ar putea totuşi deranja eurocraţii, mai ales acum, când, sub pretextul crizei economice, aceştia preiau puteri suplimentare până acum rezervate guvernelor alese democratic.
Guvernele în cauză sunt în mod evident cele mai slabe. Şi pe bună dreptate, chiar dacă germanii au încălcat, de ani de zile, regulile Pactului de stabilitate şi de creştere, nimeni la Bruxelles nu a avut ideea să impună Berlinului reduceri bugetare sau măsuri fiscale.
Primele mişcări de rezistenţă ale statelor membre s-au înfiinţat. În noaptea din 15-16 noiembrie, pentru prima oară din 1988 încoace, deputaţii europeni au respins proiectul de buget al UE. Britanicii, cu un grup de aliaţi, au ţinut piept Comisiei Europene, refuzând în special de a deschide discuţia cu privire la introducerea unei taxe europene, care ar permite reducerea contribuţiilor statelor membre la bugetul comun, dând în acelaşi timp o mai mare independenţă executivului UE.
Dacă un astfel de impozit ar fi introdus, în principiu Uniunea nu ar mai avea nevoie de statele membre. Mai rău, după teoriile lui Max Weber, orice birocraţie în constantă creştere (în acest caz birocraţia europeană) conduce la un anumit moment la o perfectă autonomie, care se poate lipsi de cetăţeni. Acest moment poate că nu este atât de îndepărtat. Doar dacă, între timp, statele membre nu decid să-și înapoieze cărţile de membri ai Uniunii.
