Alegeți o limbă
O Europă mai mică într-o lume globală? Este o evidenţă istorică. Da, Europa, şi cu ea Occidentul, a devenit mai mică într-o lume mai globală. Şi totuşi... este mare! Presupunând că cifrele următoare nu sunt statistici de propagandă, Europa, în 2013, înseamnă: mai mult de 500 de milioane de locuitori, 4.5 milioane de kilometri pătraţi; un PIB de 18 000 miliarde de dolari [mai mult de 13 miliarde de euro], mai mare decât cel al Statelor Unite, triplu faţă de cel al Chinei. Economii financiare disponibile pentru zona euro de 12 000 de miliarde de euro!
Avem oare de-a face cu o Europă-Gulliver înlănţuită de mediocrii liliputani, adică statele membre înseşi, cu egoismul lor şi cu întreţinerea concurenţei intereselor naţionale care împiedică apariţia unei mari Europe unite? Avem oare sub priviri rezultatul intereselor particulare, industriale şi financiare, care ar manipula Europa pe placul lor, înnădind-o în păienjenişul lobbyurilor prea bine organizate?
Este lungă lista liliputanilor acestui Gulliver înlănţuit care ar fi Europa. S-ar putea de asemenea adăuga "ţapii ispăşitori", pe care Europa întotdeauna a ştiut să-i găsească pentru a se izbăvi de propriile eşecuri şi neputinţe. Şi dacă micşorarea, neputinţa şi eşecul Europei nu ar fi decât opera unui vast complot împotriva Europei?
Europa-Guliver
"Fiecare dintre noi este vinovat pentru toţi şi pentru toate, faţă de toţi şi faţă de toate", spunea Ivan Karamazov. Infernul european, liliputanii Europei-Gulliver, ar fi aşadar ceilalţi! Ce bun mijloc de a scuti cetăţenii, opiniile şi popoarele europene de orice răspundere în ofilirea Europei...
Eu sunt de părere inversă: dacă Europa, în ciuda - sau din cauza - marii sale bogăţii financiare şi abundenţei de bunuri materiale şi imateriale, este pe cale să dispară de pe scena mondială, acest lucru se întâmplă din cauza europenilor-înşişi, şi în special a generaţiilor aflate astăzi la putere, a acestor copii postbelici răsfăţaţi, care au cunoscut doar pace, prosperitate şi căutarea egoistă a fericirii lor individuale.
Şi care nu consacră nici cât negru sub unghie ca să-şi asigure integritatea şi suveranitatea în domenii strategice, ci preferă să-şi finanţeze confortul lor mic-burghez şi aruncă pe geam tot ceea ce defineşte spiritul european şi tot ceea ce Europa are mai bun: umanismul său autentic, altruismul ei profund.
[[Europa o duce rău, şi pare astăzi atât de pricăjită într-o lume aparent în plină expansiune, întocmai fiindcă europenii nu mai sunt europeni]]. "Roma nu mai este în Roma", aşa cum ideea Europei nu mai sălăşluieşte în europeni.
Ne-am putea opri la această constatare: aceea a unei Europe lipsite de proiect, de identitate, făcând doar ceea ce alţii aşteaptă de la ea: o piaţă, un spaţiu de populat, un corn al abundenţei şi al bunăstării, bun de vizitat sau de prădat.
Acest scenariu este o posibilitate care trebuie luată în socoteală, cam ca posibilitatea propriei dispariţii. Poate că aceasta este vocaţia Europei: a lăsa locul Lumii Noi, în speranţa că aceasta va avea grijă să recupereze ce-i mai bun din moştenirea europeană.
Dar eu nu împărtăşesc această idee. În primul rând fiindcă Istoria ne-a învăţat că Europa, în momentele ei de regresie, reprezenta un pericol de moarte pentru ea-însăşi şi pentru ceilalţi.
Apoi, pentru cei care cred că "creşterea economică iartă toate păcatele", nu este clar cum, de exemplu, China ar duce-o mai bine dacă Uniunea Europeană ar dispărea sau ar intra în recesiune. Şi în sfârşit, cum ne-am putea imagina oare că această gigantică distrugere de capital uman reprezentată de şomajul unui tânăr european din trei s-ar putea petrece fără probleme şi fără violenţă?
Revoluţie europeană
Cu alte cuvinte: renaşterea europeană nu este o opţiune plăcută, ci o necesitate, nu numai pentru europenii ci şi pentru lume. Şi nu numai că renaşterea europeană este o necesitate, ci este şi posibilă. Ar fi opera a cel puţin o generaţie, dar, aşa cum naţiunile bătrâne nu mor niciodată, nu ar fi rezonabil de a anticipa dispariţia Europei. "Miracolul este de a fi viu într-o lume a morţilor".
Cum se pot identifica şi lua căile posibile către o astfel de renaştere? Este oare necesară o iniţiativă franco-germană majoră? Un nou "CECO"[ Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului], adică un nou mare proiect, de exemplu ecologic, de împărtăşit şi dezvoltat între diferitele generaţii şi ţări europene?
Sau va fi necesar să trecem pe căi mai radicale, printr-o "revoluţie europeană" asemănătoare cu Revoluţia Americană, prin afirmarea unui “We, The People”?
