Ultimul raport cu privire la negocierile de aderare a Turciei la UE nu este influenţat de polarizarea ambiantă din ţară. Acest text scoate în evidenţă progresele înregistrate de ţara noastră. Într-adevăr, când citim în raport că "gropile comune descoperite în Est nu au fost suficient investigate", nu putem decât să ne bucurăm de sfârşitul acestui coşmar pe care l-am trăit în timpul anilor 1990 [în regiunile estice cu majoritate kurdă]. La vremea respectivă, în fiecare zi erau ucişi oameni şi trupurile erau zilnic aruncate în stradă.

Atunci când Comisia Europeană este mulţumită că "activităţile comemorative ale genocidului armean [24 aprilie] s-au putut desfăşura în mod paşnic şi fără probleme", ne amintim că nu cu mult timp în urmă, în 2005, un colocviu universitar din Istanbul, consacrat problemei armenilor, provocase tensiuni considerabile.

Subiectele problematice abordate în acest raport nu mai sunt aceleaşi ca acum zece sau douăzeci de ani. Astfel, în capitolul privind tortura, este evocată utilizarea excesivă a forţei şi a gazelor lacrimogene mai degrabă decât utilizarea sistematică a torturii. Scriind acestea, nu vreau în niciun caz să minimizez problemele de astăzi în acest domeniu.

Autocritică

Astfel – ceea ce de altfel nu este inclus în raportul Comisiei Europene – organizaţiile de apărare a drepturilor omului evocă numeroase cazuri de viol de tinere femei în comisariate în timpul evenimentelor din Gezi. Şase dintre tinerii noştri au murit şi toate acestea s-au întâmplat în timpul şi după evenimentele din Gezi.

"Evenimentele din Gezi" au fost citate de paisprezece ori în raport. Reamintind utilizarea excesivă a forţei de către poliţie, limitarea libertăţii de exprimare impuse reţelelor sociale, precum şi avertismentele din partea autorităţii mass-media către canalele de televiziune care au difuzat imagini ale evenimentelor din Piaţa Taksim, raportul Comisiei a amintit obligatoriu ceea ce s-a întâmplat în jurul Parcului Gezi.

Comisia evocă de asemenea în acest cadru auto-cenzura din mass-media şi concedierea sau demisia forţată a jurnaliştilor care au criticat felul în care guvernul a gestionat aceste crize. Rămâne deci de sperat că guvernul Partidului Justiţiei şi Dezvoltării (AKP, islamo-conservator, la putere în Ankara) va citi acest raport cu cumpătare şi că aceasta îl va incita la o anumită formă de autocritică.

Raportul ne arată de asemenea ceea ce nu s-a schimbat în ţara noastră în ultimii douăzeci sau treizeci de ani

Raportul ne arată de asemenea ceea ce nu s-a schimbat în ţara noastră în ultimii douăzeci sau treizeci de ani. În special cu privire la non-musulmani [armeni, greci, evrei] care, reaminteşte Comisia, tot nu au o personalitate juridică, ceea ce împiedică colectivităţile acestor comunităţi să aibă proprietăţi, să facă colecte de fonduri sau să angajeze slujitori ai bisericii care nu au cetăţenia turcească.

Imposibilitatea pentru Patriarhul Ortodox de Constantinopol de a-şi folosi titlul de "ecumenic" şi refuzul de a permite deschiderea Institutului de teologie ortodoxă din Halki (Istanbul) [închis din 1971] sunt alte exemple a ceea ce nu se schimbă în Turcia.

Probleme în sistemul judiciar

Se pot de asemenea sublinia în raportul Comisiei şi neajunsurile sistemului judiciar turcesc, la nivelul competenţelor procurorilor, lipsa unei curţi de apel sau accesul foarte limitat al apărării la dosarele acuzaţilor. Dar raportul evocă de asemenea unele progrese în acest domeniu, de exemplu scăderea semnificativă a numărului de persoane închise.

Acest raport creează astfel un cadru propice pentru cei care doresc să înţeleagă Turcia în afara polarizării impuse de către cei care consideră că Turcia este în mod necesar o "democraţie avansată" sau un "regim fascist" şi care împiedică orice analiză. Prin urmare trebuie să sperăm în aceste circumstanţe că raportul va fi în următoarele zile subiectul unei dezbateri senine în opinia publică turcească.