Între octombrie 2008 şi octombrie 2010, CE a aprobat ajutoare de stat pentru bănci de 4 589 mld euro. Adică PIB-ul României pe 45 de ani. Nu se ştie câte astfel de ajutoare de stat au trecut neobservate, căci CE a fost (mult prea) permisivă cu acest gen de ajutoare. Au fost efectiv cheltuiţi cu salvarea băncilor 1.000 mld euro în 2008 şi 250 mil euro în 2009. Pentru toate celelalte sectoare economice la un loc s-au aprobat, în aceeaşi perioadă, ajutoare de stat de 73 mld euro (de peste 60 de ori mai mici).

Ajutorul de stat este sprijinul cu bani publici acordat de autorităţile publice întreprinderilor. Sunt decizii ale administraţiei potenţial anticoncurenţiale dar şi netransparente, decizii în adoptarea cărora cetăţenii nu sunt consultaţi. Fără să vrea, contribuabilul european este implicat în acest efort, la limită legitimităţii, de salvare a băncilor de la faliment.

Contribuabilul nu este doar un plătitor de taxe şi impozite, el este şi cetăţean. Iar cetăţeanul are drepturi, nu doar obligaţii. Înainte de a-l face solidar cu băncile datornice şi aflate în pragul colapsului şi înainte de a-l face părtaş la riscul afacerilor acestora, cetăţeanul trebuie să aibă certitudinea realizării drepturilor lui, iar în lipsă, speranţa legitimă a acestei realizări.

Dacă plătim taxe şi impozite, este pentru că aşteptăm că statul să ne finanţeze corect şi la timp sistemul public de educaţie, sănătate, ordine publică, justiţie şi apărare. Deficitele majore ale acestor sisteme, pe motiv că statul şi-a stabilit că prioritate salvarea de la faliment a băncilor, (factorii determinanţi, deloc inocenţi, ai crizei), face complet lipsită de sens respectarea obligaţiei cetăţeanului de a plăti taxe şi impozite. Nu plătim impozite pentru ca statul să îi arunce în găurile negre ale unui sistem financiar care se ghidează (încă) după sloganul "lăcomia este bună" (greed is good).

Dacă plătim contribuţii la sistemele de asigurări sociale este pentru că aşteptăm că, atunci cînd suntem în nevoie, aceste sisteme să ne ajute cu bani şi prestaţii sociale care să ne permită să ieşim din impas sau să supravieţuim în caz de incapacitate de muncă, boală, creşterea copilului, accident etc. Aceste prestaţii sociale, plătite sistemului cu mult timp înainte, sunt mult mai importante decît necesitatea salvării unui sistem financiar vinovat de propria criză şi care, că ansamblu, oricum cîştiga prin diversele scheme de hedging sau din ajutoare de stat ori prin umflarea cantităţii de pseudo-bani aruncaţi cu lopată pe piaţă.Citiți articolul în întregime în România liberă