Cei care fac meseria mea depun eforturi enorme pentru a scăpa de seminarii, de simpozioane, de interviuri pe tema obsesivă a identităţii europene. Este o problemă veche, dar care s-a acutizat în ultimii ani pentru că mulţi o neagă.

Printre cei care refuză să accepte o identitate europeană şi ar vrea un continent divizat în numeroase naţiuni mici militează în mod frecvent persoane cu o insuficientă profunzime culturală, care, în afară de xenofobia aproape genetică, nu ştiu că încă din anul 1088, când a fost înfiinţată Universitatea din Bologna, aşa-numiţii “clerici hoinari” de orice fel se deplasau de la o universitate la alta, din Uppsala la Salerno, vorbind în singura limbă comună pe care o cunoşteau – latina. De aici putem trage concluzia că identitatea europeană era percepută doar de persoanele educate. Este trist, dar este suficient pentru a avea un punct de plecare.

Discurs germanofil

În acest sens, aş vrea să ofer câteva citate din cartea lui Marcel Proust “À la recherche du temps perdu” (“În căutarea timpului pierdut”, tradusă în limba română şi publicată prima dată de Editura Fundaţiilor Regale, în anul 1945). Ne aflăm la Paris, în timpul Primului Război Mondial, când, pe timp de noapte, lumea se temea de incursiunile celebrelor Zeppelin, iar opinia publică le atribuia odioşilor militari germani (“boches”) toate actele de cruzime.

Admiraţia noastră pentru francezi nu ar trebui să ne facă să îi dispreţuim pe inamicii noştri

Şi, totuşi, în paginile scrise de Proust se respira un aer de germanofilie, care transpare în conversaţiile personajelor. Îl avem pe germanofilul Charlus, chiar dacă admiraţia sa pentru germani pare să depindă nu atât de mult de identitatea culturală, cât de preferinţele sale sexuale: “Admiraţia noastră pentru francezi nu ar trebui să ne facă să îi dispreţuim pe inamicii noştri", , spunea el. Nu cunoaşteţi soldaţii germani, nu i-aţi văzut, ca mine, defilând în pas de paradă”*. Revenind la acel ideal de virilitate de care îmi dădusem seama la Balbeck…; mi se spunea: “Priviţi ce bărbat frumos este soldatul german, o fiinţă puternică, sănătoasă, care se gândeşte doar la măreţia propriei ţări, Deutschland über Alles (Germania deasupra tuturor)”.

Să îl lăsăm pe Charlus, chiar dacă în discursurile lui filoteutonice există numeroase reminiscenţe literare. Să vorbim mai degrabă de Saint-Loup, un curajos soldat care va muri în luptă. “(Saint-Loup), pentru a mă face să înţeleg contrastul clar între umbră şi lumină, ‘fascinaţia dimineţilor sale’, … nu ezita să facă referire la o pagină din Romain Rolland, sau direct la Nietzsche, cu libertatea celor care stau în tranşee şi care, spre deosebire de cei care sunt în spatele frontului, nu aveau deloc teama de a rosti un nume german… Saint-Loup îmi vorbea de o melodie de Schumann, nu spunea titlul dacă nu era în limba germană şi nu recurgea la eufemisme pentru a-mi spune că, dimineaţa, când auzise primele ciripituri la marginea pădurii, a fost atât de fascinat ca şi cum i-ar fi vorbit pasărea din acel ‘sublim Siegfried’, pe care spera să îl asculte din nou după război”.

O comunitate ce rezistă

Sau: “Am aflat de moartea lui Robert de Saint-Loup, ucis la o zi după revenirea de pe front, în timp ce contribuia la protejarea oamenilor săi. Nimeni nu a avut mai multă ură decât el faţă de un popor... Totuşi, ultimele cuvinte pe care le auzisem ieşind din gura lui, cu şase zile înainte, erau cele care făceau referire la un lied al lui Schumann pe care mi-l fredona în limba germană atât de tare încât îl rugam să tacă din cauza vecinilor”.

În cultura franceză nu exista nici măcar atunci o interdicţie de studiere a culturii germane, deşi erau unele precauţii

Iar Proust se grăbea să adauge că în cultura franceză nu exista nici măcar atunci o interdicţie de studiere a culturii germane, deşi erau unele precauţii: “Un profesor scria o carte cunoscută despre Schiller, recenzată din ziare. Dar, înainte de a vorbi despre autorul cărţii, se scria, ca şi cum ar fi fost o autorizaţie de publicare, că participase la lupta de la Marna, la Verdun, că primise cinci decoraţii şi că doi dintre fiii lui fuseseră ucişi. Apoi, era lăudată claritatea şi profunzimea operei lui Schiller, care putea fi considerat un mare clasic doar dacă i s-ar spune în loc de 'acest mare german', 'acest mare soldat german'.

Iată ce stă la baza identităţii culturale europene, un lung dialog între opere literare, între lucrări de filosofie, între opere muzicale şi piese de teatru. Nu se poate şterge nimic, în pofida unui război, iar pe această identitate se fondează o comunitate ce rezistă la cea mai mare dintre bariere, cea lingvistică.