“Votul meu contează, mamă?” Întrebarea a fost pusă de micuţa Vittoria, fiica eurodeputatei Licia Ronzulli, într-una din numeroasele sesiuni parlamentare din Strasbourg unde merge cu mama ei când ea lucrează.

Imaginea, care s-a repetat în ultimii patru ani, s-a transformat deja într-un simbol al mamelor care muncesc şi într-o marcă a deputatei italiene: aşezată în fotoliul din Parlamentul European, înconjurată de alţi deputaţi, în majoritate bărbaţi, Licia munceşte cu Vittoria pe genunchi, împărţindu-şi atenţia între fiica sa, hârtii, calculator şi un inseparabil BlackBerry. Şi, când vine ora de a vota propuneri, şi imitând-o pe mamă, Vittoria ridică mâna, încrezătoare că gestul ei contează.

De acum în câţiva ani, votul Vittoriei chiar va conta. Sau poate, precum Licia, va deţine un loc important în Guvern, într-o multinaţională sau într-o organizaţie publică, alături de alte femei aflate în poziţii influente. Este în orice caz obiectivul celor de la Bruxelles şi mai ales al hotărâtei Viviane Reding. De când a preluat frâiele Justiţiei, comisarul european s-a bătut pentru întărirea puterii feminine, mai ales la şefia marilor companii.

În 20 noiembrie, Parlamentul European a adoptat cu majoritate o directivă care trebuie să amelioreze echilibrul bărbaţi-femei în consiliile de administraţie ale societăţilor europene. O lume în care, pe scala Uniunii Europene, locul femeilor a trecut de la 15,8% la 16,8% în trei ani. În Portugalia, lucrurile stau ceva mai prost. Numărul femeilor aflate la vârful companiilor publice şi private a scăzut chiar faţă de 2012: ele sunt astăzi 25,9% în sectorul public şi 9,1% în privat, arată cifrele secretariatului de stat al Egalităţii. Tocmai această stare de lucruri este cea pe care perseverenta Reding vrea să continue să o combată.

Porţile nu sunt încă larg deschise pentru femei

Ar fi naiv să aşteptăm de la bărbaţi ca ei să fie dispuşi, din galanterie, să ofere un post de putere femeilor. Dar ar fi de asemenea ingrat să le-o impunem. Mai întâi pentru că ar însemna să combatem inegalitatea folosind un criteriu inechitabil, valorizând sexul în loc de competenţă şi asta nu înseamnă încurajarea recunoaşterii adevăratelor talente ale femeilor. Cu siguranţă, porţile companiilor nu sunt larg deschise femeilor, este notoriu că este greu pentru ele să-şi construiască o carieră, şi este incontestabil că femeile nu vor fi majoritare între şefii de stat prea curând.

Plafonul de sticlă este o realitate, şi el rămâne un obstacol în calea progresului femeilor în sferele de influenţă. Poate de aceea, punerea în practică a cotelor în companii şi în parlamente este fără îndoială un rău necesar pentru a corecta aceste inegalităţi ţipătoare – nu degeaba nu vedem niciun bărbat stând în parlament şi votând legi care guvernează viaţa unei naţiuni cu un copil pe genunchi. Totuşi, aşa cum competenţa nu se forţează, nici egalitatea nu se poate decreta. Problema nu stă în legislaţie, ci în comportamente şi mentalităţi. Şi tocmai aceste comportamente şi mentalităţi trebuie schimbate.