Alegeți o limbă
După votul pentru excluderea lui Berlusconi din Senat, există o tentaţie mare de a încheia cele două decenii marcate de Berlusconi [a fost de patru ori prim-ministru începând din 1994], punând această perioadă între paranteze. Este o tentaţie pe care noi o cunoaştem bine: imediat după neutralizarea unei anomalii se revine la normalitate. Ca şi cum anomalia – o abatere temporară – nu ne-ar fi afectat niciodată.
În 1944, nu a fost un italian, ci un jurnalist american, Herbert Matthews, care declara în paginile revistei literare Mercurio, fondată de scriitoarea Alba de Cespedes: “Nu l-aţi ucis! Departe de a fi mort, fascismul a continuat să trăiască în mintea italienilor. Desigur, nu în condiţiile de ieri, dar în modul de a gândi şi de a acţiona”.
Infecţia, “răul secolului” nostru, a durat prea mult. Acest lucru este valabil şi în cazul pretinsei căderi a lui Silvio Berlusconi. Este o uşurare să ştim că el nu va mai fi un element determinant pentru parlament sau guvern. Dar berlusconismul este încă acolo. Şi nu va fi uşor să ne dezobişnuim de acest drog, care a fascinat nu doar politicienii şi partidele, ci întreaga societate.
Berlusconismul va continua
Spun “pretinsa cădere” pentru că, după retragerea mandatului de senator, berlusconismul va continua. Acest lucru înseamnă că lupta continuă şi pentru cei care aspiră la reconstruirea democraţiei, nu doar la stabilizarea acesteia. Cei 20 de ani de berlusconism vor fi, în sfârşit, evaluaţi: cum a luat naştere berlusconismul, cum s-a putut înrădăcina?
Chiar dacă i-a fost retras mandatul de senator şi va fi încredinţat autorităţilor pentru a presta muncă în folosul comunităţii, liderul formaţiunii Forza Italia va avea în continuare două arme redutabile: un aparat mediatic intact şi mijloace financiare enorme. Instrumente care pot avea efecte cu atât mai monstruoase dat fiind că este o perioadă de austeritate. Absent din Senat, Berlusconi va încerca să comunice cu italienii prin mesaje video.
Dar, şi mai important, moştenirea sa culturală şi politică – modalităţile sale de gândire, de acţiune, răul secolului – vor continua să existe. Fără o examinare profundă a conştiinţelor, această moştenire nu va înceta să intoxice Italia. Conflictele de interese şi relaţiile incestuoase între politică şi mediile de afaceri: aceste aspecte vor persista ca fiind un modus vivendi pe scena politică. Excluderea lui Berlusconi nu înseamnă că vor fi și ele excluse.
Alt element moştenit – faptul că politica trebuie să fie separată total de morală, chiar în opoziţie cu aceasta. Aceasta a devenit o obişnuinţă, un crez răspândit ca o epidemie. [Poetul Giacomo] Leopardi deja i-a descris pe italieni ca fiind cinici, afirmând că sunt mai perfizi, mai neglijenţi şi mai puţin romantici decât popoarele nordice. Nimic nu s-a schimbat. [[Ideile lui Machiavelli – care stabilea o distincţie între politică şi morală – rămân un punct de referinţă]]. Oamenii se folosesc în continuare de aceste principii pentru a pretinde că scopul scuză mijloacele. Această anomalie alimentează viciile cele mai profunde: mijloacele devin scop (puterea deţinută pentru ea însăşi) şi suferă modificări.
Mitul societăţii civile este un alt element rămas moştenire din aceste ultime două decenii de berlusconism. Este vorba de ideea că poporul este mai bun decât liderul său, că verdictele sale predomină în justiţie. Societatea civilă este adesea “considerată nu doar ca fiind distinctă de stat, ci chiar un adversar al acestuia, aproape ca şi cum statul (reprezentat de guvernările temporare) ar fi prin natura sa duşmanul binelui comun”, aşa cum spunea Salvatore Settis [istoric al artelor şi intelectual italian].
Politica - o pârghie
Acest model cu anomalii a fost preluat. Soluţia oligarhică pentru salvarea societăţii civile (sau chiar “tehnocraţii”) face ca politica să fie din ce în ce mai discreditată, fiind preferată tot mai mult cultura lipsei principiilor morale şi ilegalitatea. Proasta educaţie devine o caracteristică a elitelor, care încearcă să utilizeze politica doar ca pe o pârghie, chiar şi prin încălcarea tuturor regulilor. Iar această elită ajunge să creeze excepţii permanente, coincidenţe perfecte între necesitate, lipsa de alternative şi stabilitatea.
Acest lucru este valabil şi pentru laicitate. În ultimii 20 de ani, laicitatea nu doar că a fost ţinută la distanţă, ci a fost şi stigmatizată. Pontificatul Papei Francisc nu schimbă nimic, pentru că Biserica beneficiază mai mult ca niciodată de opinii favorabile, chiar şi în chestiuni precum reforma Bisericii, promisă de noul papă. [[Luptele laice îşi vor găsi cu dificultate locul într-o Italie politică încântată să fie dependentă de Vatican]].
Mai este şi Europa. Discursul rostit de Berlusconi în momentul demisiei din funcţia de prim-ministru, în 2011, constituie o concentrare de idei fără scrupule: acuză Uniunea Europeană, Germania, Franţa. Încă o dată, prin promisiuni demagogice, pune degetul pe cel mai mare defect al italienilor: “Italia în robie”, denunţată de Dante Alighieri [“Divina Comedie”, “Purgatoriul”, cântul al VI-lea (carte tradusă în limba română, Editura Gramar, 2010)].
Nu, nu am reuşit să ştergem berlusconismul, pentru că societatea este coruptă. Nu vom reuşi să ieşim din aceşti 20 de ani de amoralitate, de imoralitate şi de ilegalităţi decât dacă, uitându-ne în oglindă, vedem propria faţă în spatele monstrului. Războiul civil şi politica de urgenţă practicate de Silvio Berlusconi au blocat dezvoltarea civilă şi economică a ţării noastre. O întreagă generaţie a fost sacrificată pe altarul stabilităţii imaginare.
Contrapunct
“Oamenii nu îl vor lăsa singur”
“Situaţia care s-a creat în Italia prezintă o perspectivă paradoxală”, comentează Il Foglio la o zi după excluderea lui Silvio Berlusconi din Senat: “De fapt, principalii trei lideri politici (sau potenţiali lideri politici) – Beppe Grillo, Matteo Renzi şi acum Silvio Berlusconi – sunt în afara Parlamentului”. Potrivit cotidianului conservator, cei trei sunt personalităţile cele mai populare în rândul alegătorilor, în principal pentru că resping austeritatea impusă de Uniunea Europeană, o linie politică respectată strict de Cabinetul Enrico Letta.
Ideea este împărtăşită în editorialul publicaţiei Il Giornale, care are un titlu sobru: “Lovitură de stat”. Potrivit cotidianului, “după persecutarea lui Berlusconi urmează majorarea bruscă a taxelor”. Totuşi, Il Giornale, ziar deţinut de familia Berlusconi, le transmite un avertisment adversarilor fostului premier:
să nu îşi facă iluzii că votul de excludere din Senat îl poate împiedica pe Silvio Berlusconi să fie liderul politic a milioane de italieni care speră în continuare la un stat liber şi liberal. […] Nimeni nu trebuie să îşi facă iluzii că de dragul stabilităţii putem renunţa la valorile noastre sacre. Nu poate exista stabilitate fără eficienţă fiscală, fără libertate şi dreptate. […] Iar Berlusconi trebuie să înţeleagă că aceasta este doar o situaţie trecătoare. Va fi o perioadă dură, dar oamenii lui nu îl vor lăsa singur. Acest lucru este sigur.
