Pe o stradă laterală, la marginea cartierului european din Luxemburg, se găseşte o clădire albă cu trei etaje, unde încă se fac lucrări la faţadă şi pe care se vede, dacă se priveşte cu atenţie, o siglă discretă: ESM.

Se distinge puţin de celelalte blocuri din jur, majoritatea fiind birouri ale principalelor instituţii financiare mondiale şi zone comerciale. În interior, totuşi, se întâmplă ceva unic: peste 100 de persoane lucrează la ceea ce reprezintă una dintre realizările cele mai impresionante ale guvernelor europene în timpul crizei.

EFSF sau ESM sunt iniţialele în engleză pentru Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF) şi Mecanismul European de Stabilitate (MES), fondurile de salvare a zonei euro. Primul a finanţat o treime din cele 78 de miliarde împrumutate de troică Portugaliei din 2011. Al doilea, care l-a înlocuit, este mecanismul permanent anticriză al zonei euro, cu o capacitate de 500 de miliarde de euro. Dacă la finalul celui de-al doilea program de salvare, în mai anul viitor, Portugalia are nevoie de mai mult sprijin financiar, fie un program de salvare, fie un program preventiv, va trebui să recurgă la MES.

O experienţă marcantă

În Luxemburg se află o echipă care se mândreşte că, în trei ani tulburi, a dovedit că reuşeşte să răspundă exigenţelor pieţelor şi ale guvernelor, chiar dacă au apărut în ultimul moment.

Totul a început în mai 2010, cu o primă salvare a Greciei de 110 miliarde de euro, ca ajutor financiar din împrumuturile bilaterale ale statelor membre ale zonei euro, împreună cu bani de la UE şi FMI. Încrezătoare în faptul că această criză se va rezolva, guvernele din zona euro au decis să creeze un instrument financiar, cu sediul în Luxemburg, cu puţine resurse umane, care să aibă capacitatea de a împrumuta ţările aflate în dificultate, chiar dacă se credea ca asta nu se va întâmpla. Ideea era să se întărească soluţia grecească pentru a opri contagierea, iar numele de botez nu era străin de acest mesaj: Fondul European de Stabilitate Financiară.

“Ideea iniţială a FESF, ca instituţie de 15 persoane, era să existe o apărare ce nu ar fi niciodată folosită”, a spus pentru cotidian Rolf Strauch, membru al Consiliului de Administraţie al MES, în vârstă de 47 de ani, care a fost primul angajat al lui Klaus Regling, preşedintele FESF şi al MES. Responsabil cu strategia şi analiza economică şi financiară a fondurilor de salvare europeană, Strauch e poate la fel de vechi în instituţie precum ea însăşi. A venit de la BCE la începutul lui iulie 2010, după demararea primului fond de salvare a zonei euro.

Deciziile se concentrează pe elementele de bază şi greşelile se pot plăti scump

Să fundezi o instituţie este o experienţă marcantă. Deciziile se concentrează pe elementele de bază şi greşelile se pot plăti scump, reaminteşte Christophe Frankel, de 51 de ani, director executiv-adjunct, şi cel de-al cincilea care a ajuns la Luxembug pentru a iniţia FESF, venind din Paris, unde lucra în sectorul privat.

“Nu aveam calculatoare, nu aveam fotocopiatoare, nu aveam hârtie: am început de la zero, de asemenea în privinţa resurselor umane – când trebuie aleasă o echipă mică, toate alegerile sunt foarte critice”, spune responsabilul de departamentele care se ocupă de emisiunile de datorie, investiţii și de împrumuturile pentru guverne, acum instalat la un birou de la parterul clădirii, cu un triplu monitor la calculator.

João Gião a făcut obiectul uneia dintre aceste angajări critice. A fost al 12-lea care a ajuns la Luxemburg, pentru a completa echipa iniţială a FESF, pentru care şi-a lăsat slujba de la CMVM, organism care reglementează piaţa de capital portugheză. La 36 de ani, Gião este astăzi una dintre piese cheie ale departamentului legal al FESF.

“Principala diferenţă între noi şi o instituţie standard este factorul politic: în timp ce într-o companie privată există un plan de afaceri și resursele sunt generate în funcţie de el, într-o instituţie precum MES nu putem să ne propunem asta – avem nevoie să fim pregătiţi pentru a da un răspuns la aceste decizii luate la nivel politic”, spune Frankel.

O logică diferită

“Momentul cel mai tensionat a fost la finalul lui 2011, când trebuia să emitem pentru că statele membre aveau nevoie de bani, dar condiţiile de pe piaţă au devenit foarte dure şi am avut o emisiune mai puţin uşoară”, aminteşte Christophe Frankel, responsabilul principal atât pentru finanţarea FESF, cât şi de următoarele împrumuturi către ţările salvate.

În acel moment FESF a schimbat strategia de finanţare. Până atunci, fondul mergea pe piaţă pentru a căuta aceleaşi cantităţi de bani, cu aceleaşi maturităţi, precum cele împrumutate statelor. În noiembrie 2011 “am adoptat o strategie de finanţare diversificată în care ne-am separat finanţarea de necesităţile ţărilor benficiare”, explică Frankel.

Liderii europeni au simţit nevoia să avanseze cu o instituţie permanentă de salvare pentru zona euro

Aceasta este încă regula: fondurile de salvare emit în funcţie de mai multe maturităţi şi în funcţie de cele mai bune oportunităţi. Experienţa FESF i-a permis să înveţe şi în acelaşi timp liderii europeni au simţit nevoia să avanseze cu o instituţie permanentă de salvare pentru zona euro. La finalul lui 2012 au ajuns la un acord şi s-a născut Mecanismul European de Stabilitate (MES), copil al FESF, căruia îi va supravieţui, gestionat de aceeaşi echipă.

Mecanismul European de Stabilitate apare cu o logică diferită, care a încercat să remedieze greşelile trecutului. “Dintr-o perspectivă legală, FESF şi MES sunt foarte diferite”, explică João Gião. “FESF este o companie privată gestionată de legea luxemburgheză. Şi programul său de datorie este suportat de un sistem de garanţii ale statelor membre ale zonei euro care garzantează nivelul său de rating”.

Iar “MES este o instituţie financiară internaţională”, explică specialistul, şi ca atare este reglementată de “legea publică internaţională”. În afară de asta, “sistemul de garanţii a fost înlocuit de capitalul subscris MES [de optzeci de miliarde de euro], care este acum unul dintre stâlpii de calitate ai creditului MES”, spune el.

Ceea ce a început în vara lui 2010 ca un instrument de investiţie, gândit în aşa fel încât să aibă o echipă de 15 persoane şi să nu fie folosit niciodată, s-a transformat într-unul dintre principalii emitenţi de datorie publică din Europa, finanţând programe de ajustare în valoare de 240 de miliarde de euro, în cinci ţări, cu o structură de peste 100 de persoane.