Extremiştii, pentru aceasta sau pentru o altă Europă?

Nu ştiu ce sunt "extremiştii". Dar, fiind vorba de mişcări de extremă-dreapta sau de extremă-stânga, fără conotaţii peiorative, sensibilitatea europeană variază. În general, toţi sunt în mod radical împotriva guvernelor actuale şi deci împotriva "acestei Europe", dar mulţi sunt pentru o "altă Europă".
Unii, în practică, s-au arătat euro-compatibili, mai ales pentru a accede la putere. Geert Wilders în Olanda, Liga Nordului în Italia şi FPÖ în Austria au participat cu toţii în guverne, moderându-şi euroscepticismul, al cărui nivel variază de asemenea (Wilders este împotriva Uniunii Europene, Liga doar împotriva euro).

Paradoxal, la stânga şi printre anumite naţionalităţi, critica provine din lipsa unui stat european: Tratatele şi legislaţia europene ar fi făcut să explodeze frontierele şi ar fi castrat statele naţionale, dar guvernanţa fiscală, socială şi financiară a continentului rămâne aproape inexistentă. Potrivit acestei critici, liberalismul european a dus la o anarhie economică. Aceasta aduce beneficii mai ales băncilor, multinaţionalelor şi celor care îşi ascund banii în paradisuri fiscale, decimând locurile de muncă şi industria.

Stânga europeană este foarte ambiguă la acest punct: împotriva acestei Europe, dar pentru o altă Europă, aceasta din urmă deseori denunţată drept o dorinţă pioasă irealistă. Trebuie deci să fim pentru sau împotriva euro, de exemplu, cu toate defectele sale dintr-un punct de vedere de stânga socială şi democratică? Stânga nu a ieşit încă din această contradicţie.
Regăsim această tensiune printre naţionalişti. Chiar eurodeputaţii Frontului Naţional francez, de exemplu, au votat în majoritate în favoarea unei întăriri a instrumentelor Comisiei împotriva dumpingului (precum panourile solare chineze). Există o puternică divizare între naţionaliştii de stat-protecţionişti (mai ales din sud şi deseori din est) şi naţionaliştii de liber-schimb (precum UKIP – Anglia şi Wilders, tipici pentru nord-vest), reflectă temperamentele foarte diferite ale ţărilor, atribuind fie excesul, fie lipsa de liber-schimb drept cauză a nefericirii lor economice (teodicee).

În general, extrema-dreaptă este mai mult naţională decât europeană. Dar unii, mai ales rasiştii precum Identitarii, favorizează precum Uniunea Europeană, identităţile regionale şi pe cea europeană (adică înrădăcinaţi şi „albi”).

Frontul Naţional este un caz interesant. Global, el ar vrea să transforme Uniunea într-o cochilie goală: disoluţia euro şi a Schengen, posibilitatea vămilor naţionale (deci sfârşitul Pieţei unice) şi superioritatea dreptului francez asupra dreptului european (deci sfârşitul acestuia din urmă).

Totuşi, există un "europenism frontist": partidul admite un rol european pentru educaţie, cercetare şi industrie, mai ales pentru marile proiecte. El susţine deci schimburile de studenţi Erasmus, Airbus şi sistemul satelit Galileo. Eurodeputaţii frontişti s-au abţinut de altfel, dar nu au votat împotriva programului de cercetare european Horizon 2020. Un pestiferat precum Alain Soral, precum un respectabil ca Emmanuel Todd, ambii intelectuali ai noilor naţionalisme franceze, au vorbit de necesitatea unui "protecţionism european", ceea ce, bineînţeles, implică un anumit europenism.
Frontul Naţional, precum stânga, spune că vrea o "altă Europă" ale cărei contururi nu sunt clare încă. Programul pledează pentru o "asociaţie liberă de state europene împărtăşind aceeaşi viziune şi aceleaşi interese asupra subiectelor precum imigraţia sau regulile după care ar trebui să se ghideze schimburile externe şi circulaţia capitalurilor" care ar asocia Rusia. Un guvern frontist ar încerca oare să recreeze o Uniune vamală europeană cu membrii protecţionişti şi anti-imigraţie (o nouă Uniune latină?)? O astfel de Uniune ar fi ea mai pragmatică şi mai eficace decât actuala sau va fi mai paralizată de suveranitatea naţională?

Este interesant să notăm că naţionalismul de astăzi pare deseori să meargă împreună cu rusofilia. Cei mai mulţi "observatori internaţionali" invitaţi de Rusia pentru referendumul din Crimeea erau naţionalişti (Frontul Naţional, Jobbik-ul maghiar, Partidul de Auto-apărare din Polonia…). Alternativa pentru Germania, partid liberal-conservator eurosceptic reprezentând un naţionalism german moderat, şi-a exprimat de asemenea o dorinţă de cooperare cu Rusia. Paleoconservatorii americani – izolaţionişti, conservatori societali şi antirăzboi – sunt de asemenea frecvent admiratori ai lui Vladimir Putin, campion al naţionalismului conservator împotriva extensiei permanente a sferei liberal-financiare.

Rusofilia a schimbat deci mult tabăra în ultimii 30 de ani, mergând de la extrema-stângă la extrema-dreaptă, dar, curios, în Franţa, alegătorii sunt deseori aceiaşi: sub-privilegiaţii de sorginte europeană, deseori muncitori şi mai puţin educaţi.

Craig Willy, analist şi blogger european bazat la Bruxelles