În editorialul meu anterior mă refeream la intenţiile premierului britanic, David Cameron, de a bloca desemnarea de către Consiliul European a luxemburghezului Jean-Claude Juncker ca următor preşedinte al Comisiei Europene.

Cameron pare să nu fi învăţat nimic: în decembrie 2011 a ameninţat să blocheze aşa numitul “Tratat Fiscal”, pe care statele membre UE îl negociau în acele momente, dacă Marea Britanie nu obţinea o serie de concesii. Rezultat? Ceilalţi membri au decis să îl ignore şi să meargă mai departe, semnând Tratatul în afara cadrului instituţiilor europene, adică, precum un acord interguvernamental, evitând astfel orice posibilitate de veto britanic.

Acum face aceeaşi greşeală: încearcă să blocheze numirea lui Juncker, şi să o facă vociferând (adică în public) când nu poate da veto (propunerea cere doar majoritate calificată în Consiliu, nu unanimitate). O eroare care se adaugă alteia: cea a abandonării Grupului Popular European pentru a forma propriul său grup, ceea ce a redus în mod considerabil puterea sa de negociere.

După cum ne arată presa britanică, în ciuda mai multor întâlniri între Cameron şi Merkel, ea nu-şi lasă forţată mâna, pentru că de mult timp şi-a luat angajamentul de a-l sprijini public pe Juncker, dacă acesta reuşea să fie candidatul cel mai votat la alegerile europene.

Care va fi următoarea cerere nebunească a lui Cameron?

Cameron insinuează că numirea lui Juncker, un federalist urât de conservatorii britianici, ar fi fitilul care ar detona ieşirea Marii Britanii din UE. E vorba de o cacealma? Nu este relevant: dacă ameninţarea este serioasă, şi devine posibil ca Marea Britanie să abandoneze UE cu acest pretext, atunci prezenţa Marii Britanii în UE este mai mult decât epuizată. Dacă nu este vorba despre asta, va fi altceva, spun restul liderilor, şi se întreabă: de ce să trăim mereu sub ameninţarea unui nou şantaj? Care va fi următoarea cerere nebunească a lui Cameron?

Pentru că a ceda în faţa ameninţării lui Cameron va presupune “sinuciderea” Parlamentului European, care şi-a pus în joc ce mai rămâne din reputaţia sa, alegând ca următorul preşedinte al Comisiei să fie cel mai votat candidat. Vă imaginaţi că Merkel va accepta să umilească Parlamentul European pentru a-i satisface pe euroscepticii britanici? Ar fi un dezastru.

Chiar dacă nu îl simpatizez mult pe Cameron, aş îndrăzni totuşi să-i dau un sfat. Dacă vrea să-l termine pe Juncker, este foarte simplu, trebuie doar să voteze pentru desemnarea sa în Consiliul European, şi apoi în Parlament, ar putea inclusiv să încerce să o facă restul membrilor grupului său eurosceptic conservator (polonezi şi cehi). Ar putea să lanseze zvonul că a obţinut unele promisiuni pe care nu le poate mărturisi despre limitarea liberei circulaţii a persoanelor, o temă care îi obsedează pe britanici, şi de asemenea în legătură cu protejarea sectorului financiar britanic, ceva ce obsedează restul Europei.

Vă imaginaţi reacţia socialiştilor europeni? Socialiştii lui Schulz doresc să facă un pact cu Juncker şi să-şi împartă puterea. Aceasta este deja o strategie sinucigaşă din punct de vedere politic: după ce şi-au construit campania electorală europeană pe criticarea politicii de austeritate, să-l sprijine pe Juncker, preşedinte al Eurogrupului în momente cheie pentru criza euro, ar fi foarte dăunător pentru ei. Dar dacă în plus, Juncker ar avea sprijinul lui Cameron, socialiştii l-ar putea cu greu vota, ceea ce l-ar obliga pe Juncker să-şi retragă candidatura, ceea ce ar obliga de asemenea Consiliul şi Parlamentul să caute un alt candidat.

Se pot întâmpla multe lucruri în jurul numirii Preşedintelui Comisiei, dar cel mai rău dintre ele ar fi ca problema să se rezolve în culise

Se pot întâmpla multe lucruri în jurul numirii Preşedintelui Comisiei, dar cel mai rău dintre ele ar fi ca problema să se rezolve în culise, ascunzându-le publicului. Juncker ar trebui să fie desemnat, să meargă în Parlamentul European şi să se supună unui vot, chiar ştiind că o să piardă. Şi în continuare, Schulz ar trebui să facă la fel: să se prezinte, chiar dacă va pierde. Pentru ei nu va fi plăcut, dar pentru Parlament şi pentru cetăţenii europeni ar fi magnific să vadă că, în sfârşit, există o politică şi se face politică în Europa. Acest proces s-ar face la vedere, şi candidaţii, aceştia sau cei care vor veni apoi, ar trebui să arate clar pe cine se poate conta şi în schimbul a ce.

Ceea ce nu se poate face este să se spună că a venit ora democraţiei în Europa şi să ne întoarcem la vechile obiceiuri dintotdeauna. Pentru că, dacă tot acest proces electoral se termină cu o alegere consensuală a lui Juncker cu sprijinul socialiştilor, ar fi un dezastru. Vi-i imaginaţi pe socialiştii spanioli votându-l pe Juncker, candidatul lui Merkel? Mă îndoiesc că vreodată un alegător socialist ar vota din nou la alegerile europene.