Alegeți o limbă
Cum vom şti în ce ritm să dansăm acum că a început marele vals al împărţirii de roluri de la Bruxelles? Se pare că o strategie unică nu va fi îndeajuns. Iată cel puţin prima dintre învăţăturile pe care le putem trage dintr-o serie de întrevederi cu funcţionari ai Uniunii Europene, cu ambasadori actuali sau foşti pe la Bruxelles. A doua învăţătură este că încropirea de strategii nu este nici ea suficientă în sine. "Intervin şi norocul şi întâmplarea", este de părere un fost ambasador al unei mici ţări membre.
Să luăm de exemplu numirea lui José Manuel Barroso la preşedinţia Comisiei, în 2004. "Pe vremea aceea, şefii de guverne îşi smulgeau părul din cap. Marea Britanie îşi opusese veto-ul candidatului belgian, Guy Verhofstadt, iar candidatul britanic, Chris Patten, nu era luat în serios. Liderii s-au uitat unii la ceilalţi şi apoi şi-au întors privirile către primul ministru portughez, José Manuel Barroso. Acesta nu era cunoscut şi deci nici controversat, era creştin-democrat şi ţara lui se putea lipsi de el. Şi iată cum a ajuns preşedinte al Comisiei fără nicio urmă de campanie."
Numirea belgianului Herman Van Rompuy la preşedinţia Consiliului UE în 2009 se încadrează în aceeaşi categorie de surprize. Şi aici, câţiva alţi potenţiali candidaţi au rămas cu buza umflată: Tony Blair (prea dominator), Jean-Claude Juncker (dispreţuit de Franţa), Jan Peter Balkenende (neconvingător). Astfel ştersul Herman Van Rompuy, apărut de niciunde şi fără nicio strategie, a ajuns să fie propulsat sub luminile rampei. Belgia nu se prea putea lipsi de el (cârmuia de mai puţin de un an această ţară în toiul unei crize politice), dar nu a contat. În aceeaşi seară, spre uimirea generală - şi mai ales a ei-înseşi - Catherine Ashton a fost aleasă Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe. Englezoaica nici măcar nu-şi pregătise câteva cuvinte de mulţumire.
[[“Întâmplarea joacă un rol de seamă”]], analizează un funcţionar european înverşunat. "Ceea ce nu înseamnă că numirile sunt o tombolă. Şefii de guverne sunt mult prea şireţi ca să se mulţumească doar cu speculări. Chiar şi fără a putea controla toţi factorii, cu o pregătire bună se poate forţa cumva norocul."
Statele membre ar face mai întâi bine să-şi pună patru întrebări. Pe cine vor să împingă în faţă, pentru ce post şi când ar trebui să-şi încerce norocul? A patra întrebare se referă la elementul de hazard. Acesta fiind prin natură capricios, este greu de prevăzut. Dar răspunzând la aceste patru întrebări, se poate obţine un anumit grad de control în această manevră complexă de distribuţie a rolurilor. Cubul Rubik este un joc de copil pe lângă puzzle-ul reprezentat de împărţirea de posturi de la Bruxelles.
De data aceasta, alegerea unui nou preşedinte al Comisiei este şi mai anevoioasă, întrucât Parlamentul European a împins în faţă un candidat, fostul prim-ministru al Luxemburgului, Jean-Claude Juncker. Potrivit Parlamentului, domnul Juncker ar corespunde dorinţelor alegătorilor. O afirmaţie care ar putea fi pusă la îndoială, dar care-i pune pe şefii de guvern cu spatele la zid. Într-adevăr este rolul lor de a propune preşedintele Comisiei, însă Parlamentul trebuie să-l aprobe. Iar deputaţii riscă să respingă pe oricine altcineva decât Juncker.
Şefii de guverne regretă din ce în ce mai mult de a fi încurajat, activ (Angela Merkel, Mark Rutte) sau pasiv, Parlamentul să-şi propună proprii săi candidaţi pentru preşedinţia Comisiei. "Un cuib de viespi", consideră Ben Bot [fost ambasador al Olandei pe lângă UE]. Între timp, şefii de guverne l-au însărcinat pe domnul Van Rompuy să găsească un candidat care să se bucure de sprijinul general (atât al prim-miniştrilor cât şi al deputaţilor). În scopul de a evita vărsarea de sânge; [[Bruxelles nu este un o tarabă de târg unde să existe întotdeauna ceva de câştigat]].
Este deci lesne de înţeles că domnul Van Rompuy încearcă din răsputeri să îndulcească amara pilula pe care mulţi vor trebui să o înghită, oferind o gamă mai largă de numiri în funcţii de prestigiu (propria sa succesiune, sarcina Afacerilor Externe, preşedinţia Eurogrupului) şi un set de priorităţi politice de care noul preşedinte al Comisiei va trebuie să se ţină. Vor fi de toate pentru toţi, şi un compromis va fi găsit pentru fiecare.
Iar domnul Van Rompuy, fost politician belgian fiind, pare la înălţimea misiunii care i-a fost însărcinată: să încropească o propunere. Numirile în aceste funcţii de înaltă răspundere sunt un exerciţiu de echilibrist care necesită luarea în considerare a multor factori: tendinţa politică a candidaţilor, mărimea statului membru din care provin, locaţia geografică, vechi sau nou stat membru, zona euro sau nu, bărbat sau femeie."Întreaga măiestrie este de a îmbina piesele lipsă ale puzzle-ului", sugerează persoanelor interesate un înalt funcţionar al UE. "Ceea ce înseamnă că, în următoarele săptămâni, candidaţii vor trebui să fie în permanenţă cu ochii în patru şi cât se poate de des în legătură telefonică cu membrii guvernului său."
De îndată ce preşedintele Comisiei va fi fost numit, războiul va fi deschis pentru celelalte portofolii, care veghează administrarea de zi cu zi a Uniunii. Şi aici, ca şi în dragoste, toate loviturile sunt permise sau aproape. Se fură locul la coadă, se dau şuturi pe la spate, se practică defăimarea şi cacealmaua. Jocul merită, fiindcă preşedintele este proptit de numai 27 de comisari, şi nu toată lumea va avea privilegiul de a-şi ocupa zilele cu folosinţă. Viitorul comisar pentru Extindere va avea astfel cinci ani tihniţi. Pescuitul este aidoma de sleit ca şi mările iar comisarul pentru Cultură şi multilingvism va trebui de asemenea să-şi găsească ceva de făcut ca să-i treacă orele la birou.
Dar oricare ar fi strategia, trebuie acţionat rapid. La sfârşitul lunii iunie, şefii de guverne se vor întruni din nou la Bruxelles şi rămâne de sperat că domnul Van Rompuy îşi va fi terminat până atunci propunerea privind posturile vacante. Potrivit unui funcţionar al UE, "situaţia nu trebuie tărăgănată, altfel ar fi o ruşine. Alegerile europene s-au terminat deja de o lună. Suntem îndreptăţiţi să aşteptăm de la 28 de şefi de guvern responsabili şi de la Parlamentul European să aleagă preşedintele Comisiei. UE totuşi nu este Belgia sau Olanda, unde mereu e nevoie de mai multe luni pentru a forma un guvern!"
