Suntem ipocriţi. Îi încurajăm pe curajoşii tunisieni şi egipteni în timp ce îşi afirmă puterea revoluţionară pe străzi. Jos mâinile, spun. Lăsaţi-i să-şi construiască singuri destinul. Au avut nevoie de mult timp pentru asta, dar să lăsăm poporul să-şi asume meritele şi să-şi consolideze astfel acţiunile.

Nu am oferit o asemenea posibilitate irakienilor sau afganilor. Am presupus că e de datoria noastră să le dictăm cum să fie guvernaţi. Le-am acuzat liderii de crime şi am hotărât să-i pedepsim, masacrând mii de persoane. Am declarat “un program al libertăţii”, şi i-am bombardat la greu.

Islamismul – o teamă patologică, constantă şi costisitoare

Hosni Mubarak al Egiptului este un alt Saddam Hussein, un dictator secular care conduce o ţară musulmană cu o mână de fier printr-o cleptocraţie a acoliţilor. Ni s-a spus că erau motive sonore strategice pentru a-l sprijini, aşa cum odinioară au fost pentru susţinerea regimului baatist, al lui Assad în Siria sau chiar a lui Saddam.

Au exisat motive similare pentru susţinerea dinastiei lui Ben Ali în Tunisia şi a “bunului prieten al Marii Britanii”, scandalosul colonel Gaddafi din Libia. Toţi au oferit un aşa-zis bastion împotriva extremismului musulman, un monstru faţă de care americanilor şi britanicilor demonstrează o teamă patologică, constantă şi costisitoare. Acum, în aparenţă, asta nu se mai aplică în Egipt.

În realitate nu există o politică externă etică. Există ceva filozofic, numit etică, şi ceva practic numit politică externă. Arta diplomaţiei rezidă în navigarea între ele. “Cruciada pentru democraţie” Blair-Bush a eşuat în încercarea de a face asta. A fost motivată de cel mai periculos lucru în politică, fervoarea religioasă.

Ceea ce se întâmplă în Egipt bucură orice iubitor al libertăţii civile. La fel s-a întâmplat cu revoluţia trandafirului din Georgia, cu revoluţia portocalie din Ucraina, cu revoluţia şofranului din Burma, cu revoluţia verde din Iran, şi cu revolţia iasomiei din Tunisia. În fiecare din aceste cazuri oamenii izbucnesc într-o opoziţie viscerală faţă de dictatură. Ajunşi la limita suportabilităţii, au ales ultima opţiune valabilă pentru un individ autonom şi au mărşăluit pe străzi.

Rezultatul a depins de securitate şi de încrederea în sine a regimului şi de modul în care a fost gestionată armata. Rareori a depins de aprobarea sau ajutorul celor din afară. Într-adevăr, cea mai eficace armă folosită împotriva unei răscoale într-un moment de criză naţională este să o numeşti o unealtă a intereselor străine. Aşa cum a fost cu siguranţă cazul în Iran.

Dorinţa de a interveni devine irezistibilă

În ochii occidentalilor, contemplarea revoluţiilor înseamnă o reafirmare a propriilor origini democratice. Ne reamintesc, câteodată în mod pripit, că marea majoritate a lumii trebuie încă să găsească o cale pentru alegeri libere, pentru libertatea de exprimare şi pentru libertatea întrunirilor. Dar sunt şi echivalentele politice pentru cutremure sau inundaţii. Cu siguranţă oamenii aceştia au nevoie de sfatul nostru, de ajutorul nostru, sau cel puţin de comentariile noastre. Dorinţa de a interveni devine irezistibilă.

Marea Britanie, cu o adevărată istorie a prostiei în privinţa problemei din Egipt, a dat replica sfârşitului de săptămână. Biroul Ministerului de Externe a precizat: “Nu vrem să vedem Egipul căzând în mâinile extremiştilor... Vrem o perioadă liniştită de tranziţie spre alegeri libere şi corecte, şi o libertate sporită şi democraţie în Egipt.” Cui îi pasă de ce vrea Marea Britanie în Egipt? Egiptul nu mai este responsabilitatea Marii Britanii, în măsura în care a fost vreodată.

O intervenţie, totuşi, ar fi o nebunie. Dacă Occidentul nu ar fi intervenit în Irak şi Afganistan, pariez că poporul irakian ar fi găsit o cale până acum pentru a fi scăpat de Saddam. Ei sau armata ar fi făcut ceea ce fac tunisienii sau egiptenii, şi, de departe cu mai puţine costuri de vieţi omeneşti, răsturnări de situaţii şi haos. Cât despre talibani, ca şi clienţi ai Islamabadului, ar fi luat-o pe urmele pakistanezilor. Afganii nu ar mai fi o ameninţare pentru nimeni decât pentru ei înşişi.

"Ar trebui să-i lăsăm în pace"

Ceea ce istoria va numi Războaiele post-11 Septembrie au ucis mult mai mulţi oameni decât a făcut-o chiar 11 Septembrie. Au costat plătitorii de taxe din Occident miliarde care ar fi putut ajuta la eliminarea bolilor şi a foametei. Guvernele americane şi britanice, din motive care îşi au rădăcinile în paranoia imperială, au exagerat în mod grotesc ameninţarea pe care o presupunea lumea musulmană. S-au îmbarcat la o campanie a intervenţiei, a schimbării regimului şi a construirii de naţiuni departe de malurile lor. Campania a fost stupidă şi contraproductivă, dar şi un caz de încălcare a cartei Naţiunilor Unite privind dreptul la autodeterminare.

Egiptul, Tunisia, Iranul, Pakistanul sunt toate state musulmane aflate în luptă cu agonia autodeterminării. Contribuţia unică a Occidentului a însemnat cufundarea a doi dintre vecinii lor, Irakul şi Afganistanul, într-o baie de sânge a nesiguranţei şi a haosului. Acesta nu este continentul nostru, acestea nu sunt ţările noastre şi nimic din toate acestea nu reprezintă problema noastră. Ar trebui să-i lăsăm în pace.