Subit, cancelarul german este dispus să facă ceva ce de mult nu admitea că vroia să facă. Subit, Angela Merkel vrea să apropie Germania de alte ţări europene – chiar şi de ţări precum Grecia, care cu greu poate pretinde că este demnă de încredere. Subit, Germania vrea să colaboreze mai strâns cu vecinii săi: în economii, în taxe, chiar şi în materie de vârstă de pensionare. Dintr-o dată, Europa ar trebui să ne fie mai dragă decât niciodată – şi totuşi fără să ştim sigur dacă ceilalţi ne vor doar banii sau dacă efectiv sunt dispuşi să ne accepte regulile şi principiile.

Toate acestea se întâmplă în ideea creării unui guvern economic european. Şi toate acestea sunt incredibil de nepopulare aici, în Germania. De când a izbucnit criza datoriilor, s-a ivit din nou teama de integrare europeană. Când astăzi germanii aud cuvântul "Europa", mulţi îşi închipuie o pierdere de control. Şi din ce în ce mai puţini cred cu adevărat că moneda euro va fi într-o bună zi la fel de sigură şi solidă cum a fost odată marca germană.

Deci, de ce Angela Merkel ia această direcţie? Şi de ce acum? Trebuie să privim la situaţia de acum un an. Criza grecească se răspândea pe pieţele financiare, speculatorii mizau pe prăbuşirea uniunii monetare, şi – chiar înainte de prăbuşire – Germania a fost unul din statele care au ajutat grecii cu împrumuturi de miliarde de euro.

În acelaşi timp, însă, guvernele europene se certau pentru aproape fiecare reformă din politica economică. Sudul cerea solidaritate necondiţionată, (adică mai mulţi bani). Nordul dorea securitate, ceea ce pentru ei însemna austeritate rigidă. În final a fost un pic din ambele. Dar problema subzistă. Până în prezent, nici criza datoriilor, nici chestiunea de cum trebuie construită o Europă care să poată învinge recesiunea nu au fost rezolvate.

Pe termen lung, trebuie să gândim mare

Acum un an, încă nu avuseseră loc mai multe evenimente. Precum majoritatea germanilor, guvernul federal se aştepta ca situaţia să se calmeze. Şi ei au presupus că finanţele noastre ar fi fost cel mai bine protejate ţinând cât mai mulţi bani şi putere în ţară şi nu în mâinile Europei. Ceea ce s-a dovedit a fi o aberaţie. Întrucât şi alte ţări au fost vizate de speculatori, şi alte zvonuri reîmprospătate au circulat despre sfârşitul iminent al monedei euro. Deci iarăşi mai multe miliarde au fost necesare pentru a salva moneda. Şi cancelarul german a fost forţat să acţioneze.

Pe termen lung, niciun guvern nu poate permite acest lucru. Aceasta a fost lecţia învăţată de biroul cancelarului: pentru a pune capăt crizei euro odată pentru totdeauna, trebuie să gândim mare. Şi asta înseamnă: în primul rând, a pune capăt mizeriei datoriilor greceşti, adică a reeşalona datoria şi într-un mod inteligent astfel încât să nu se prăbuşească nici economia greacă şi nici băncile germane să nu fie încărcate cu titluri de creanţă greceşti. În al doilea rând, celelalte ţări în criză trebuie să fie ajutate financiar. În al treilea rând – şi cel mai important – trebuie avut grijă ca aceşti bani să nu fie irosiţi şi ca Europa să menţină o bună supraveghere.

Din acest punct de vedere noţiunea de guvern economic a lui Merkel apare ca o consecinţă logică: dacă trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru vecini cu banii noştri, atunci trebuie de asemenea să avem un cuvânt de spus asupra felului în care sunt cheltuiţi. Vom da mai multă putere Europei, dar ea trebuie să funcţioneze în conformitate cu principiile germane.

Cultura germană de stabilitate îşi găseşte noi adepţi

Concret, ar însemna o creştere a presiunilor asupra întârziaţilor de pe întreg teritoriul UE. Franţei i s-ar cere de către ţările din zona euro să ridice şi mai mult vârsta de pensionare. Spania ar trebui să renunţe la indexarea salariilor la inflaţie iar Italia ar trebui să-şi reducă datoria. Ar putea fi coridoare fiscale, poate chiar sancţiuni automatice pentru ineficienţă şi o frânare a datoriei, aidoma celei prevăzute în Constituţia germană.

Sună ca o utopie, dar nu este. Întrucât şi celelalte guverne şi-au învăţat lecţia de anul trecut. Cultura germană de stabilitate îşi găseşte noi adepţi peste tot în Europa. La Paris, deoarece a fost recunoscut acolo că Franţa trebuie să asume unele pasive pentru ţările în criză. La Madrid, deoarece spaniolii se tem puternic că ţara va fi ruinată. La Dublin, deoarece acum toată lumea înţelege că vor trebui să plătească pentru greşelile guvernului Brian Cowen. Şi la Bruxelles, deoarece locul a fost de mult timp câştigat de gândirea germană, mai mult decât vrem să recunoaştem.

Până acum nu am auzit foarte adesea această parte a povestirii: Europa este germană – cel puţin atunci când vine vorba de economie, nu de vin. Aceasta este singura poveste care poate fi explicată cetăţenilor. Nu pentru că nu existau alternative. Ci pentru că promite un final fericit.