Cu un deceniu în urmă, când Slovenia se pregătea să adere la Uniunea Europeană, unul dintre eurosceptici a citat în mod sarcastic o glumă din faimoasele comedii ale începutului de secol, “Marx Brothers”, despre cum să obţii un avocat: “Avem noi, slovenii, necazuri? Haideţi să aderăm la UE! Vom avea chiar mai multe necazuri, dar UE le va rezolva!" Astfel percep mulţi sloveni Uniunea Europeană: că aduce ceva ajutor, dar şi noi probleme (reguli şi amenzi, solicitări financiare pentru ajutorarea Greciei, etc.). Deci, merită UE să fie sprijinită? Marea întrebare este, de fapt, care UE?

Cu un secol în urmă, Gilbert Keith Chesterton a combătut în mod decisiv impasul fundamental al criticilor religiei: “ Cei care încep să lupte împotriva Bisericii de dragul libertăţii şi umanităţii sfârşesc prin a risipi libertatea şi umanitatea, dacă se limitează doar la lupta împotriva Bisericii… Laicii nu au distrus lucrurile sfinte, ci doar lucrurile lumeşti, dacă i-a avantajat în vreun fel.” Este la fel de adevărat şi pentru însăşi apărătorii religiei. Câţi dintre apărătorii fanatici ai religiilor au început să atace culturi vechi şi au ajuns să neglijeze adevărata experienţă religioasă?

În mod similar, mulţi luptători liberali sunt atât de dornici să lupte împotriva fundamentalismului anti-democratic, încât sfârşesc prin a distruge însăşi libertatea şi democraţia. Dacă “teroriştii” sunt pregătiţi să ruineze lumea din dragoste pentru o altă lume, atunci anti-teroriştii sunt pregătiţi sa distrugă propria lor democraţie doar din duşmănie împotriva “celorlaţi” musulmani. Unii dintre ei promovează demnitatea umană atât de mult, încât sunt chiar pregătiţi să legalizeze tortura – ultima treaptă în degradarea umană – în scopul apărării acesteia.

Noii entuziaşti sunt gata să risipească esenţa tradiţiei creştine

Nu este la fel de valabil şi în cazul creşterii numărului celor care s-au ridicat în apărarea Europei împotriva ameninţării emigraţiei? În zelul lor de a proteja tradiţia iudeo-creştină, noii entuziaşti sunt gata să risipească de fapt esenţa tradiţiei creştine: aceea că fiecare individ are acces imediat la universalitatea divină (sau, în zilele noastre, la drepturile şi libertăţile omului) şi că oricine poate participa la ea, indiferent de poziţia socială în univers.

Predicile “scandaloase” ale lui Cristos (citat din Luca) indică o direcţie a universalităţii care ignoră orice ierarhie socială : ”Dacă cineva vine la mine şi nu îşi urăşte tatăl sau mama, nevasta sau copiii, fraţii sau surorile – chiar propria viaţă – nu poate fi discipolul meu” (14:26) Relaţiile familiale susţin orice legătură particulară etnică sau socială care determină locul nostru în ordinea universală. De fapt “ura” încurajată de Cristos nu este de fapt contrariul iubirii creştine, ci rezultatul direct al acesteia: este dragostea care ne face să ne detaşăm de comunitatea biologică în care ne-am născut sau, aşa cum Sf Paul apreciază, pentru un creştin, nu există femei sau bărbaţi, greci sau evrei. Nu e de mirare că pentru cei care se identifică cu un anumit mod de viaţă, înfăţişarea lui Cristos este percepută ca ceva ridicol sau traumatizant.

Impasul Europei este de fapt mult mai profund. Adevărata problemă este aceea că criticii valului anti-emigraţie, care ar trebui să apere miezul moştenirii europene, au tendinţa de a se autolimita la ritualul fără sfârşit al confesiunii păcatelor Europei, la a accepta umili limitele moştenirii europene şi la a aprecia bunăstarea altor culturi.

Ducem lipsă de putere de convingere

Faimoasele replici din poemul “Second Coming” scris de William Butler Yeats, redau perfect situaţia dificilă din zilele noastre: “Lipsa totală a puterii de convingere, în timp ce Răul e plin de intensitate pătimaşă”. Este o descriere excelentă a sciziunii dintre liberalii anemici şi fundamentaliştii plini de pasiune, dintre musulmani şi noi – creştinii. “Cei mai buni” nu mai sunt capabili de a se implica deplin, în timp ce “cei mai răi” se implică în rasism, fanatism religios ori sexual. Cum putem ieşi din acest impas?

O dezbatere ce a avut loc recent în Germania ne poate indica drumul. Anul trecut în octombrie, primul ministru Angela Merkel a declarat la o întâlnire a tinerilor membrii ai partidului conservator al Uniunii Creştin-Democrate: “ Această abordare multiculturală, care susţine că dacă suntem vecini, trăim fericiţi unul lângă altul, a dat greş… Totalmente greş.” Cu aceasta, Angela Merkel reitera dezbaterea de acum câţiva ani privind Leitkultur (cultura dominantă), când conservatorii au susţinut că fiecare stat s-a întemeiat pe un spaţiu cultural predominant, care ar trebui respectat de membrii altor culturi care locuiesc în acelaşi spaţiu.

În loc să deplângem noile porniri rasiste din Europa, susţin astfel de declaraţii, ar trebui să fim auto-critici, întrebându-ne în ce măsură propriul nostru multiculturalism abstract a contribuit la această stare tristă de lucruri. În cazul în care nu toate părţile implicate împart sau respectă aceeaşi cultură şi politeţe, atunci multiculturalismul se transformă în ignoranţă reciprocă sau ură legală. Conflictul legat de multiculturalism este deja unul despre Leitkultur: nu este un conflict între culturi, ci unul dintre viziunile diferite despre modul în care culturile diferite pot şi trebuie să co-existe, despre normele şi practicile pe care aceste culturi trebuie să le împartă în cazul în care ar co-exista.

Prea tolerant sau deloc?

Oricine ar trebui să evite de a fi prins în jocul generos al “cât de îngăduitor pot fi”: ar trebui oare să fim îngăduitori dacă ei îşi împiedică copiii să meargă la şcoli de stat? Sau dacă îşi obligă femeile să se îmbrace într-un anumit fel? Ori dacă “aranjează” căsătoriile sau brutalizează homosexualii? La acest nivel, bineînţeles, nu suntem suficient de toleranţi, neglijând drepturile femeilor, homosexualilor etc.

Singura modalitate de a ieşi din acest impas este de a ne propune şi a lupta pentru un plan pozitiv universal, împărtăşit de toţi participanţii. Frământări de genul “nu există bărbaţi sau femei, evrei sau greci” sunt multe, de la ecologie până la economie.

Cu câteva luni în urmă, un mic miracol s-a petrecut în Cisiordania: unor femei palestiniene care manifestau împotriva zidului li s-a alăturat un grup evreiesc de lesbiene din Israel. Neîncrederea reciprocă iniţială s-a risipit după prima confruntare cu soldaţii israelieni care apărau zidul şi o solidaritate sublimă s-a înfiripat, cu o femeie palestiniană îmbrăcată tradiţional îmbrăţişând o lesbiană evreică cu păr mov ţepos – un simbol viu al ceea pentru ce ar trebui să luptăm.

În loc să ne pierde timpul cu costurile şi analiza avantajelor apartenenţei noastre la UE, ar trebui să ne concentrăm pe ceea ce UE reprezintă cu adevărat. Cel mai important, UE acţionează ca şi regulator al dezvoltării capitalismului global; uneori, UE flirtează cu protejarea în mod conservator a tradiţiilor. Ambele conduc la uitare, la marginalizarea Europei. Singura cale de ieşire din acest impas este ca Europa să reînvie moştenirea sa de emancipare radicală şi universală. Misiunea este de a trece de la simpla îngăduinţă faţă de alţii la o emancipare pozitivă Leitkultur, care să poată susţine o reală co-existenţă. Să nu ne limităm la a-i respecta pe ceilalţi, ci să ne oferim să luptăm împreună, din moment ce problemele noastre curente sunt comune.