În ceea ce priveşte politica de apărare, europenii se împart grosso modo în atlantişti şi gaullişti. Primii cred că Bătrânul Continent nu poate să se apere fără Statele Unite, de aceea construcţia unei armate europene autonome ar compromite paradoxal securitatea noastră deoarece ar repune sub semnul întrebării NATO. Gauliştii (de la numele fostului preşedinte francez Charles de Gaulle) pretind că hegemonia americană în sânul NATO este nefastă pentru Europa, deoarece îi impune o perspectivă geopolitică de tipul SUA. De aceea Franţa s-a retras din comandamentul integrat al NATO timp de 40 de ani.

Chiar dacă s-a menţionat o armată comună europeană în toate tratatele comunitare, ea a rămas literă moartă deoarece atlantiştii au dominat dezbaterea asupra securităţii europene. Ideea potrivit căreia alianţa cu SUA era cea mai importantă a câştigat, ceea ce a permis Washington să-şi desfăşoare umbrela nucleară în Europa. În consecinţă, Bătrânul Continent a fost atins de o letargie militară, mai ales după căderea Uniunii Sovietice.

Din punct de vedere militar, integrarea pare să fie drumul natural pentru Europa. Ţările europene membre NATO cheltuie în fiecare an aproape 200 de miliarde de euro pentru armatele respective, adică de trei ori mai mult ca Rusia, care şi-a dublat cheltuielile militare în ultimii ani.

Totuşi, această sumă importantă nu este echivalentă cu un material de bună calitate. Să facem o simplă constatare: Europa foloseşte nouă modele de avioane de vânătoare, în timp ce Statele Unite nu au decât patru; forţele navale europene sunt constituite din 16 modele de fregate diferite, în timp ce US Navy nu are decât unul.

Cine avea dreptate?

O astfel de diversitate de material militar este sinonimă cu nişte costuri mai importante la nivel de concepţie, de dezvoltare a proiectelor şi de întreţinere, fără să mai vorbim de probleme de coordonare potenţiale în caz de război.

Christian Mölling de la Institutul de Afaceri Internaţionale şi de securitate german (SWP) consideră că europenii nu vor să vadă adevărul. Pe de o parte ei vor să creadă că sunt independenţi din punct de vedere militar. Pe de alta, sunt incapabili să se apere ei înşişi, deoarece nu au mijloacele necesare.

Vrând cu orice preţ să fie independenţi, ei nu vor să coopereze, că e vorba de cadrul NATO sau prin iniţiative europene. Rezultate: Europa pierde din importanţa sa la nivel militar, ceea ce aprofundează şi mai mult interdependenţa. Deci, potrivit partizanilor acestui punct de vedere, apelul lui Juncker trebuie să fie un semnal de alarmă care să îi încurajeze pe europeni să acţioneze.

Adversarii unei astfel de viziuni vorbesc de o nouă tentativă de “accelerare” a integrării europene, care şi-a pierdut din dinamică în timpul unei crize economice. Potrivit lui Charles Grant de la Centrul pentru Reformă Europeană, este vorba de o metodă deja utilizată, de mai multe ori, pentru a termina cu apatia printr-o ieşire înainte.

Istoria armatei europene începe să o amintească pe cea a euro – înaintea introducerii sale în 1999, numeroşi detractori avertizau că moneda unică nu putea să meargă decât dacă UE avea o singură politică economică.

Partizanii euro replicau că doar ea urma să conducă la emergenţa unui astfel de gigant economic. Având în vedere ce s-a întâmplat în anii trecuţi şi situaţia economică în ţările din sudul Uniunii, trebuie să constatăm că scepticii aveau dreptate: euro nu a permis o “ieşire spre înainte”; dimpotrivă – a zguduit unitatea Europei. Un scenariu similar o aşteaptă poate dacă face alegerea unei integrări militare.

Trebuie să murim pentru Gibraltar?

Întrebările sunt tot mai numeroase. Ce tabără ar alege o armată europeană dacă spaniolii intră în conflict cu britanicii referitor la Gibraltar? Ce s-ar întâmpla dacă Argentina ar invada Insulele Malvine? Europa va avea oare obligaţia să ajute Franţa când aceasta îşi va regla afacerile în Mali?

Ce se va întâmpla cu Turcia care face parte din NATO dar nu din Uniune? Dar cu statele oficial neutre precum Austria sau Suedia? Care ar fi relaţiile între Europa militară şi Statele Unite sau NATO?

Jonathan Eyal de la Royal United Service Institute din Marea Britanie consideră că propunerea lui Juncker este chiar periculoasă pentru Europa deoarece ea trimite un semnal Moscovei că există o anumită tensiune între Bătrânul Continent şi America. Asta permite Kremlinului să schiţeze o fractură între aliaţii occidentali.

Problema centrală este următoarea – cum îşi imaginează Juncker comandamentul acestei armate fără politică externă comună? Vor fi dezbătute deciziile tactice ale armatei europene în Parlamentul European după cum propun Verzii germani? Este vorba de decizii fundamentale pentru anumite state. În cazul euro, guvernele s-au pus de accord pentru a transmite o parte din suveranitatea lor în schimbul unor avantaje concrete precum accesul la piaţa comună. Totuşi, deciziile economice comunitare nu sunt atât de urgente şi cele considerate greşite pot fi contestate. Comandarea unei armate europene nu dă astfel de posibilităţi, mai ales în caz de conflict armat. Comandantul armatei europene ar fi deci un fel de patron al continentului.

Toate aceste întrebări vor avea o dimensiune academică dacă am considera că scopul creării armatei europene a lui Juncker nu este asigurarea securităţii Uniunii ci asanarea finanţelor publice ale statelor membre. Purtătorul său de cuvânt a explicat că această forţă militară le permitea să economisească în jur de 120 de miliarde de euro pe an. Propunerea preşedintelui Comisiei este atât de puţin realistă politic încât motivaţiile bugetare câştigă automat în credibilitate. Este dificil să spunem totuşi care dintre cele două opţiuni este mai rea pentru Europa.