Printre rezultatele obţinute de statele membre prin crearea Frontex, acum zece ani, există şi cel de a da fiinţă unui duşman care nu există, de a fi întărit ideea că abordarea militară a problemelor legate de migraţie şi azil este nu doar justă ci şi inevitabilă. Dacă am ajuns în prezent să vorbim de operaţiuni militare împotriva persoanelor care fug de război şi mizerie (pentru că asta se pregătesc să facă în Libia statele UE, agitând spectrul traficanţilor care ar acţiona împreună cu Statul Islamic), asta se întâmplă şi pentru că Frontex a jucat într-un mod exemplar rolul simbolic care i-a fost atribuit de guvernanţii europeni. La fel cum joacă într-un mod exemplar rolul “gestionării coordonării internaţionale la frontierele externe” ale statelor membre ale UE, dupa cum indică misiunea sa.

Creată de o reglementare a Consiliului Uniunii în octombrie 2004, operaţională din 2005, Frontex ajută statele membre să controleze într-un mod mai eficient frontierele externe şi să repatrieze persoanele aflate în situaţie neregulată. Pentru asta, guvernele europene i-au acordat o amplă marjă de manevră: ea nu trebuie să dea explicaţii despre activitatea sa şi este liberă să nu respecte drepturile fundamentale ale persoanelor interceptate la frontierele Uniunii sau expulzate de pe teritoriul european.

Pe 5 mai, Mediatorul european Emily O’Reilly a prezentat concluziile anchetei sale asupra repatrierilor forţate coordonate de Frontex, mai ales asupra respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor expulzate. A vorbi despre respectarea drepturilor fundamentale în timpul unei operaţiuni de repatriere forţată este ca şi cum am discuta despre maniera cea mai civilizată de a aplica pedeapsa cu moartea: a obliga o persoană să părăsească ţara unde se găseşte şi a se întoarce într-o ţară unde nu vrea să trăiască constituie o violare în sine a drepturilor fundamentale. Am putea obiecta spunând că un stat are dreptul de a decide cine poate trăi pe teritoriul său, e adevărat. Dar poate să folosească violenţa pentru a face să fie respectat acest drept?

Însărcinată de guvernele europene să faciliteze expulzările din UE (unul din punctele cheie de pe agenda asupra migraţiilor prezentată pe 13 mai de Comisia Europeană, care doreşte să modifice “baza juridică a Frontex pentru a întări rolul său în materie de repatriere”), agenţia este în acelaşi timp împinsă de alte instituţii, mai ales de Parlament, de Mediatorul european şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului să păstreze o anumită responsabilitate în acţiunile sale, chiar dacă doar în aparenţă.

Pentru a reuşi să ajungă la acest echilibru delicat, Frontex adoptă mai multe tehnici: ca responsabilitatea acţiunilor sale să cadă asupra Comisiei sau a statelor membre; o comunicare seducătoare (precum într-o publicaţie din 2014 numită 12 secunde pentru a decide) ; ignorarea recomandărilor care îi sunt făcute sau aplicarea lor doar în aparenţă.

De mai mulţi ani, diverse asociaţii denunţă existenţa agenţiei. Concentrate la început în Varşovia, unde se găseşte sediul Frontex, şi în Grecia, a cărei frontieră cu Turcia a fost calificată într-un raport din 2014 drept “laborator pentru activităţile sale”, protestele s-au extins în alte state ale UE, prin campanii precum Frontexplode şi Frontexit, şi iniţative precum zilele Anti-Frontex, care se derulează în capitala poloneză şi în alte oraşe europene.

Pe 16 mai, Watch the Med, o reţea de militanţi care furnizează asistenţă celor care sunt în pericol în Mediterana, prin intermediul unui număr de urgenţă, a publicat un material video în care propune “zece puncte care ar pune cu adevărat capăt morţilor din Mediterana”.

Atâta timp cât mişcările migratorii vor fi prezentate ca o ameninţare pentru securitate şi nu ca un fenomen legat de muncă, de regrupare familială şi de drept umanitar, Frontex va continua să crească şi să facă să crească piaţa tehnologiilor de supraveghere, oamenii vor continua să moară la frontierele UE şi noi, noi vom continua să ne lăsăm antrenaţi de guvernele noastre în războaie tot mai puţin imaginare.