Parteneriatul franco-german a jucat un rol preponderent în conturarea şi unificarea Europei postbelice. Cele două ţări au fost în general mai bune în domeniul integrării europene – creând o piaţă comună şi o monedă unică – decât în război şi pace. Cu toate acestea, odată cu criza din Ucraina, Parisul şi Berlinul au transformat Uniunea Europeană (UE) într-un bloc comercial înzestrat cu un anume caracter, impunând sancţiuni importante Rusiei. În acelaşi timp, cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele francez François Hollande au reacţionat energic, oferind o imagine de leadership pe termen lung pentru a face din UE o adevărată putere strategică care să-i egaleze ponderea economică.

Şi totuşi, în materie de politică externă, Franţa şi Germania nu sunt întotdeauna la acelaşi diapazon. Există asimetrii profunde: în timp ce Germania, deşi o mare putere, nu este interesată de intervenţiile militare în străinătate, Franţa se mândreşte cu bombele ei atomice şi cu numeroasele ei expediţii militare în Africa.

Un rol decisiv în sancţiunile împotriva Rusiei

În acest sens, se poate observa un progres semnificativ deoarece atât Paris cât şi Berlin joacă acum un rol mult mai ferm în modelarea răspunsului european faţă de Rusia, în special în contextul crizei şi războiului civil din Ucraina. UE consideră anexarea unilaterală a Crimeei şi sprijinul către separatiştii din Ucraina de Est drept inacceptabile şi potrivnice regulilor orânduirii mondiale de după războiul rece.

UE a fost în măsură să impună sancţiuni semnificative împotriva Rusiei, inclusiv tăierea marilor companii ruseşti de pieţele financiare europene, interzicerea exporturilor de echipamente miniere şi de explorare pentru sectorul esenţial al petrolului şi gazelor ruseşti, precum şi restricţii privind anumite persoane.

Sancţiunile europene totuşi nu au permis împlinirea obiectivului ultim în Ucraina: sfârşitul rebeliunii în Est şi părăsirea Crimeei de către Rusia. Ceea ce nu este surprinzător. Cu alte cuvinte: Moscovei îi va păsa mereu mai mult de Ucraina decât celor de la Bruxelles.

Cancelarul Merkel şi preşedintele Hollande au luat iniţiativa de a se întâlni cu preşedintele rus Vladimir Putin şi de a media conflictul cu preşedintele ucrainean Petro Poroşenko. Cuplul franco-german a avut un oarecare succes în promovarea câtorva armistiţii, dar în final conflictul continuă. Crimeea pare a fi ireversibil împărţită iar estul Ucrainei se îndreaptă spre a fi un "conflict îngheţat" similar celor din Transnistria, în Moldova, sau Oseţia de Sud, în Georgia.

Către o armată europeană ?

Parisul şi Berlinul pot pretinde astfel că au făcut progrese semnificative făcând din UE o "putere" în relaţiile ei cu Rusia. Dar trebuie spus că, în general, cancelarul Merkel şi preşedintele Hollande nu au dat dovadă de un leadership forte făcând din Europa un adevărat actor strategic.

Problema este legată de suveranitate: capitalele naţionale sunt cele care decid misiunile UE, nu există niciun "decident european". Guvernele îşi acordă preferinţele armatelor lor naţionale, atât ca scop în sine cât şi ca o monedă de schimb pe care ar vrea să o folosească cu prioritate în contextul NATO. Acest lucru ar permite liderilor europeni mai mici să apară lângă înalţi oficiali americani şi de a folosi în interesul lor sau de a influenţa marea putere militară, diplomatică şi de supraveghere americană.

Dar există fără nicio îndoială o presiune în favoarea unei schimbări. Conform unui sondaj Eurobarometru, 46% dintre cetăţenii UE susţin principiul creării unei armate europene. Europenii educaţi sunt din ce în ce mai "europeni", datorită răspândirii limbii engleze şi internaţionalizării culturii prin emisiuni TV, filme şi muzica americane, prin afaceri şi educaţie.

Dar presiunea în favoarea europenizării este adeseori negativă. Guvernele naţionale – mai ales în Europa de Sud şi de Est – sunt percepute ca fiind atât de corupte încât tinerii înstrăinaţi îşi imaginează că ar fi preferabil un guvern european.

Orice modificări fundamentale în puterea strategică a UE – cum ar fi o armată europeană sau impunerea de sancţiuni de către o majoritate în loc de unanimitate – ar necesita o modificare a tratatelor europene spre un federalism radical.

Iar guvernelor le-ar fi greu să convingă opinia publică de binefacerile unei astfel de federalizări, mai ales în Franţa, unde integrarea europeană este adeseori considerată vinovată, atât de forţele republicane cât şi de mişcările radicale, pentru alegerile dificile şi reformele nepopulare.

Aşa cum subliniază Sustainable Governance Indicators (SGI), de la Fundaţia Bertelsmann, "rezultatul este că aceste concepte sunt învinovăţite în mod recurent de a distruge bazele societăţii şi acest atât de îndrăgit 'art de vivre à la française'".

Orice "salt înainte al integrării" este inimaginabil atât timp cât euroscepticismul este în creştere pe valul crizei euro şi cât atât de multe guverne naţionale vor rămâne nepopulare. Vor fi necesare atât o redresare economică durabilă cât şi o redresare a opiniei publice înainte de orice eventuale modificări. Cum ar spune francezii, l'Europe puissance n'est pour demain (Europa putere nu-i pentru mâine).