În orele de final ale unei conferinţe la nivel înalt pe malurile Tamisei, la sfârşitul lui aprilie, doi directori din domeniul petrolului aşteaptă răbdători pe scaune de piele în holul unui hotel de cinci stele din zona Tower Bridge, cu servietele, planurile unor arhitecţi şi flipchart-uri împăturite la picioarele lor.

Cei doi directori cu ochelarii pe nas, arătând la fel ca directorii de bănci în costume sobre, dispar în curând într-o cameră privată pentru a se întâlni cu Dr. Abdullahi Haider, un consilier senior al guvernului Somaliei, şi un intermediar canadian, apărând după vreo oră.

Somalia ar putea fi una dintre cele mai mari surse neexploatate de petrol off-shore, iar dacă cineva poate asigura o înţelegere pentru a-l găsi şi extrage, este compania la care aceşti oameni lucrează. Naţiunea africană este una dintre cele mai instabile politic, mai nesigure, şi mai corupte ţări din lume, unul dintre cele mai dure locuri unde să poţi face o afacere. Dar asta face Schlumberger – cea mai mare companie de care nu ai auzit niciodată – dacă recompensa este suficient de mare.

Cei de la Schlumberger erau sponsorii de “aur” ai conferinţei, un eveniment de două zile care a atras 100 de delegaţi pentru a discuta cum să deblocheze rezervele vaste şi până acum neexploatate de petrol şi gaz ale Somaliei.

Conţinutul discuţiilor celor patru bărbaţi au rămas confidenţiale din moment ce organizatorii conferinţei i-au protejat atât pe ei cât şi planurile lor. Directorii au refuzat să spună pentru The Guardian ce au discutat, un gest tipic pentru gigantul petrolier, cunoscut ca fiind secretos.

Schlumberger are peste 100 000 de angajaţi care îşi petrec timpul căutând, investigând, săpând după petrol şi gaze pe cât se poate, în 85 de ţări din toată lumea. Cu venituri de 48 de miliarde de dolari (30 de miliarde de lire sterline) pe an şi o valoare de peste 116 miliarde de dolari (75 de miliarde de lire sterline), societatea are mai mult personal ca Google, o cifră de afaceri mai mare ca Goldman Sachs, şi valorează mai mult ca McDonald’s.

Lucrează cu fiecare companie mare de petrol internaţională, precum şi în mod direct pentru majoritatea statelor petroliere – inclusiv Arabia Saudită, Libia, Rusia şi Turkmenistan. Operează în cele mai dificile zone, fie din punct de vedere politic, logistic sau tehnologic, şi este un lider mondial în tehnologiile necesare pentru a obţine combustibili fosili din pământ – cu 36.000 de modalităţi patentate pentru a-şi ajuta clienţii să facă asta. Şi face toate acestea în timp ce stă departe de lumina reflectoarelor.

Tranzacţii care nu respectă sancţiunile cu Iranul şi Sudanul

Dar, după o înţelegere cu autorităţile SUA, finalizată de curând, Schlumberger a stabilit un record de corporaţie, ce ar fi preferat probabil să treacă fără a fi remarcat: primirea celei mai mari amenzi penale de către o corporaţie pentru violarea sancţiunilor din istoria Statelor Unite.

Crima sa, pentru care a pledat vinovată, a fost de a implica personalul SUA în tranzacţii care nu respectă sancţiunile cu Iranul şi Sudanul, şi pentru încercările (fără succes) de a ascunde aceste tranzacţii de autorităţi.

Companiei Schlumberger i se cere acum plata a 155 de milioane de dolari, de asemenea este obligată la pierderi de 77,5 milioane din venituri şi este în probă pentru trei ani, răspunsul lumii afacerilor la un cartonaş galben.

Dar pentru o afacere de 48 de miliarde de dolari pe an, care a făcut 208 milioane de dolari profit doar din Iran în 2012, o astfel de amendă este doar o picătură… de ulei. În ziua în care a primit sancţiunile, acţiunile Schlumberger au crescut cu aproape 2%, un semn că investitorii au văzut în pedeapsă doar ceva mai mult de o pălmuţă.

Dar afacerea pune într-o lumină fără precedent unele lucrări ale uneia dintre cele mai importante companii de forare a combustibililor fosili de pe întreaga planetă.

Schlumberger de fapt nu deţine niciun câmp de petrol sau de gaze, ceea ce înseamnă că nu a fost pe lista The Guardian de suprimare a investiţiior, ce priveşte 200 de companii, ca parte a campaniei “păstrează-l în pământ” – dar probabil fiind cea mai sofisticată companie de servicii petroliere de pe planetă, este o cheie pentru foraj la mare adâncime, explorarea Arcticului, re-fracturarea (o încercare de a “stimula” un loc în declin pentru fracturare pentru a stimula producţia) şi multe altele, şi lucrează cu multe dintre companiile petroliere ce au capital de stat şi deţin cea mai mare parte din rezervele mondiale.

Ea face toate acestea cu o investiţie uriaşă de 114 milioane de lire sterline de la Wellcome Trust, iar Gates Foundation Trust deţine, de asemenea, o participaţie de peste 3 milioane de dolari în companie. Schlumberger poate că nu are profilul public al rivalului său în domeniu, Halliburton – care a devenit notoriu în rândul activiştilor în urma războiului din Irak, în special prin legături cu controversatul fost vicepreşedinte american Dick Cheney – dar este mai mare decât el de departe. Schlumberger este evaluată la o valoare de aproape trei ori mai mare decât rivalul său deţinut de americani, şi are cu 35.000 mai mulţi angajaţi.

O companie discretă

Schlumberger, fondată în 1926 de către doi fraţi francezi ca o companie de prospectare, lucrează sub radar. În timp ce rivalii săi mai cunoscuţi dar mai mici fac lobby deschis, donează partidelor politice, şi chiar închiriază politicieni cu nume mari, Schlumberger nu o face. Rezultatele se văd: Halliburton a apărut în mai mult de 1 700 de articole în presa britanică în ultimul deceniu. Schlumberger este doar în 500, în general materiale scurte, situate pe paginile de afaceri.

Unul dintre trucurile Schlumberger în comerţ este lipsa sa de apartenţă la un stat. Spre deosebire de Halliburton, nu este deţinut de SUA. În ciuda faptului că este o companie listată public, atât în Statele Unite cât şi în Marea Britanie, şi are “sedii” la Londra (un zgârie-nori din sticlă elegant aproape de Palatul Buckingham), Paris, Haga şi Houston, Schlumberger este înregistrată oficial în Curaçao, un paradis offshore din Caraibe cu legături în Olanda.

Structură complexă a companiei, care operează prin filiale în Olanda, Insulele Virgine Britanice şi Panama, de multe ori lucrează în favoarea sa. Un astfel de avantaj l-au avut timp de ani de zile când Schlumberger a putut să funcţioneze în Iran şi Sudan, în ciuda sancţiunilor SUA, pentru că nu era o companie din SUA, şi aşa a făcut – inclusiv direct pentru Compania Naţională Iraniană de Petrol.

Condiţia-cheie a fost să nu fie implicaţi în contracte cetăţeni americani sau personal pe teritoriul Statelor Unite. Din păcate pentru Schlumberger, compania nu a reuşit să păstreze aceşti termeni – şi autorităţile SUA au aflat, şi au lovit.

Documentele întocmite de Departamentul de Justiţie, şi acceptate de Schlumberger în declaraţia în care a pledat ca vinovată, au arătat cum regulile SUA privind sancţiunile au fost încălcate în mod repetat şi deliberat.

Personalul din SUA, potrivit documentului, a aprobat cheltuielile de capital – bani pentru echipamente si alte nevoi – împotriva termenilor sanţiunilor americane. Documentul Departamentul de Justiţie stabileşte, de asemenea paşii făcuţi de membrii personalului pentru a încerca să-şi acopere urmele, inclusiv crearea de nume de acoperire – cum ar fi referirea la Sudan ca la “Egiptul de Sud” – pentru ţările în cauză atunci când se aplica pentru fonduri.

“În [E]mailuri Iranul sau/şi Sudanul erau identificate deseori cu nume de cod”, arată documentul. “De exemplu, D&M [forare & măsurători, o divizie din cadrul personalului Schlumberger] în MEA [Orientul Mijlociu şi Estul Africii] se referea în general la Iran ca la “Golful de Nord” şi la Sudan ca la “Egiptul de Sud” … aceste fonduri erau aprobate de personalul D&M în SUA chiar dacă erau făcute de sau în beneficiul Iranului sau Sudanului.”

Un schimb de e-mailuri între personalul Schlumberger subliniază ca angajaţii luau măsuri pentru a evita trimiterea a orice cu numele ţării interzise pe teritoriul american. Un e-mail către Texas notează “nu am trimis în mod intenţionat fişiere adiţionale pentru că se referă la “Egiptul de Sud” cu numele său”.

Documentele dau de asemenea detalii despre cum personalul Schlumberger a modificat codurile de ţară pentru a evita să se refere la Iran şi Sudan, precum şi despre cum a aranjat echipamente “swap” pentru a facilita ca echipamente făcute în SUA să ajungă în Iran şi Sudan, prin trimiterea de noi echipamente în ţările permise (cum ar fi Iordania), care nu aveau nevoie de ele, astfel încât să permită maşinilor de mâna a doua să fie trimise în ţările interzise. “Acest lucru pentru a ajuta din nou Sudanul cu embargoul lor”, a notat un angajat într-un e-mail ce aranja una dintre afaceri.

În ciuda amenzii şi a perioadei de probă, care include o interdicţie pentru Schlumberger de a opera în Iran şi Sudan (a ieşit acum din ambele), analiştii consideră că în mare parte problema a trecut – lăsând compania liberă să facă ce vrea în altă parte.

“Toata lumea cunoaşte compania Schlumberger, pentru că aşa-zisa sa dublă cetăţenie ... le-a permis să opereze în anumite domenii, ceea ce le-a dat un avantaj asupra anumitor companii şi zone, iar Iran a fost una dintre ele”, explică David Anderson, analist pe probleme de servicii şi echipamente petroliere la Barclays. “Au funcţionat în ţară şi au plătit amenda.”

Pentru analiştii din domeniul petrolui, încălcarea sancţiunilor de către Schlumberger este un lucru din domeniul trecutului, un moment jenant care trebuie uitat. Nu mai poate face comeţ cu Iranul şi Sudanul, dar este liberă să îşi continue operaţiunile în unele dintre cele mai dificile locuri din lume.

Schlumberger a dovedit că nu îi este teamă de clienţi litigioşi, cu operaţiuni în statele autocratice, foarte criticate de grupurile pentru drepturile omului şi guvernele occidentale. Clienţii companiei au inclus Libia, Burma, Turkmenistan, Ciad şi Angola.

Documentele dezvăluite de WikiLeaks în 2011, au pus în lumină de asemenea perspectiva Departamentului de Stat al SUA în privinţa operaţiunilor Schlumberger în acel moment, şi au subliniat prezenţa sa în cele mai dificile locuri în care se poate opera.

Ambasada SUA din Turkmenistan a remarcat că societatea a angajat un intermediar local – un “ombudsman”, în limbajul lor – pentru a reduce “hărţuirea şi extorcarea de fonduri de către poliţia locală”, care a inclus “amenzi” dubioase, audituri fiscale şi chiar deportarea de salariaţi pentru că ar fi fraternizat cu femeile turkmene, fapt complet interzis în statul draconic.

Într-o notă mai luminoasă, Departamentul de Stat a arătat că potrivit oficialilor Schlumberger, “corupţia în Turkmenistan nu este la fel de rea ca în Kazakhstan sau Azerbaidjan”, ţări în care are afaceri de asemenea.

În altă parte, Schlumberger trebuie să se lupte cu luări de ostatici şi raiduri în Nigeria – unde compania “a triplat suma cheltuită pentru securitate care acum a totalizat 55% din bugetul său.”

Totuşi, recompensele pentru companiile de servicii petroliere – Schlumberger şi rivalii săi mai mici – pentru a fi dispuşi să lucreze unde alţii se tem să facă orice fel de comerţ erau de asemenea clare. În Kuweit, Schlumberger şi rivalii săi au avut “aproape tot” terenul pentru compania naţională petrolieră, în timp ce în Emiratele Arabe Unite, un oficial al Departamentului de Stat a remarcat în 2005 că “Halliburton, Baker-Atlas, Schlumberger şi alţi furnizori de servicii acţioneaza ca un oligopol şi se bucură de marje de profit extrem de mari.”

Schlumberger a devenit indispensabil clienţilor pentru că este specialist în extragerea a cât mai mulţi combustibili fosili. Atunci când rivalii săi spun că sunt competitivi datorită costurilor scăzute, Schlumberger oferă expertiza tehnică pentru a căuta şi a scoate orice picătură de ulei, sau puf de gaz.

“S-ar putea spune că Schlumberger este Apple al terenurilor petroliere, compania de înaltă tehnologie, sunt omniprezente”, explică Robert MacKenzie, un analist la Iberia Capital Partners şi fost angajat al Schlumberger.

Dacă vreţi să lucraţi un teren şi îl doriţi pe cel mai bun, angajaţi Schlumberger. Dacă nu sunteţi sigur cum să-l lucraţi şi vreţi să vă ajute cineva să vă daţi seama cum să faceţi, sunaţi la Schlumberger. Ei au adus progresele tehnologice în trecut în industrie şi continuă să facă asta.”

Dominaţie tehnologică

Dominaţia tehnologică a Schlumberger se reflectă în formidabilul portofoliu de brevete. O căutare pe Espacenet, o bază de date internaţională operată de Oficiul European de Brevete, arată peste 36 0000 de brevete legate de firma Schlumberger. Aceeaşi căutare pentru Halliburton dă 25.000, în timp ce Baker Hughes, al treilea ca mărime din sector, are 20.000.

“Tehnologia lor este reală, este legitimă şi cu siguranţă une dintre mărcile companiei”, spune David Anderson de la Barclays, care descrie portofoliul de brevete al Schlumberger drept “cartea de vizită” a companiei încă de la începuturi. Păstrează cu siguranţă compania profitabilă: venitul net al Schlumberger a depăşit 5 miliarde de dolari (3,2 miliarde de lire sterline), în 2014, şi compania a înregistrat cele mai bune profituri din istorie, comparativ cu rivalii săi.

Compania doreşte să atingă apogeul tehnologic, cu Patrick Schorn, unul dintre preşedinţii companiei, spunând la o conferinţă pe teme de energie în decembrie 2014, că au fost acordate 689 brevete în 2013 pentru Schlumberger – cu 166% mai mult decât cu cinci ani în urmă, cu tehnologii Schorn pentru a stimula fracturarea, şi cu aplicare pe întreg domeniul rezervoarelor petroliere unde era greu de ajuns.

Schlumberger foloseşte atunci cercetarea şi dezvoltarea pentru a face bani din noi tipuri de foraj posibile – pentru a permite marilor companii occidentale, de petrol şi gaze, plus întreprinderilor de stat, să extragă rezervele despre care activiştii pentru mediu susţin că trebuie să rămână în pământ.

“Amploarea rezervelor din adâncime şi potenţialul de producţie sunt prea mari pentru ca industria să le ignore”, a spus directorul executiv Paul Kibsgaard, anul acesta.

Materiale promoţionale ale companiei au avut acelaşi mesaj. "Nicio companie nu poate atinge investigaţiile noastre de cercetare şi dezvoltare," scria într-o broşură din 2014, înainte de a se referi la “poziţia copleşitoare pe piaţă” a companiei pe platforme de foraj de mare adâncime, o formă riscantă şi controversată de extragere, în special în urma dezastrului foarte mediatizat de la Deepwater Horizon, din Golful Mexic.

Dependenţa de combustibili fosili a Schlumberger se extinde în alte moduri. Compania a început recent să ofere clienţilor săi pentru re-fracturare afaceri lipsite de risc, în cadrul cărora nu plătesc nicio sumă, cu excepţia cazului în care Schlumberger le creşte producţia dincolo de un anumit nivel, moment în care le iau o parte, făcând din ea o companie de petrol, în orice sens, mai puţin cu numele – versiunea din industria petrolieră a alergării după clienţi, “fără câştig, fără onorariu”.

Dependenţa afacerii de extracţia de combustibili fosili este tacită, cel mult recunoscută într-o secţiune a documentelor oficiale anuale din 2012, dând un risc potenţial semnificativ afacerii. În limbajul circumspect al lumii corporatiste, există avertizarea potrivit căreia “cererea pentru produsele şi serviciile noastre ar putea fi redusă din cauza schimbărilor în reglementările guvernamentale sau în lege”.

“Unele guverne şi agenţii internaţionale, naţionale şi de stat în prezent evaluează şi promulgă legislaţia legată de climat şi reglementări care sunt axate pe limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră”, se mai arată în document.

“O astfel de legislaţie... ar putea reduce în mod semnificativ cererea şi producţia de combustibili fosili, cum ar fi petrolul şi gazul în zone ale lumii în care clienţii noştri operează şi, prin urmare, afectează în mod negativ cererea viitoare pentru serviciile noastre, care la rândul lor ar putea afecta în mod negativ starea noastră financiară, rezultatele operaţiunilor şi fluxurile de numerar.”

Pentru moment, însă, compania este încă dornică şi dispusă să se uite la frontiere neexploatate de extracţie de combustibili fosili, cu Arcticul fiind unul dintre obiectivele-cheie – unde au fost în spatele unei descoperiri de petrol majore în îngheţata Mare Kara a Rusiei, anul trecut.

Şi, în ciuda neînţelegerilor cu SUA din cauza sancţiunilor, potrivit unui raport Bloomberg, poate în continuare să lucreze cu Rusia în extracţiile din Arctic. Dar fiind trei ani în probă, este sigur că va fi mai precaută de data aceasta, pentru a nu mai fi în centrul atenţiei presei.

The Guardian a contactat Schlumberger înainte de publicare, în scopul de a oferi companiei posibilitatea de a răspunde la problemele ridicate în acest articol. La momentul publicării, 72 de ore după termenul limită iniţial pentru comentarii, Schlumberger încă nu răspunsese la e-mail şi la întrebările The Guardian, altfel decât arătând un comunicat de presă recent al Departamentului de Justiţie american, în cazul sancţiunilor SUA.

Directorul executiv evaziv

Există puţine interviuri în presă şi doar o scurtă biografie apare pe site-ul companiei cu punctele importante din carieră. Devenit director executiv în 2011 – şi uns în calitate de preşedinte, în aprilie – Kibsgaard s-a alăturat firmei în 1997 ca inginer în Arabia Saudită şi a crescut în ierarhia companiei.

Chiar dacă se ştiu puţine despre Kibsgaard, el este printre directorii cel mai bine plătiţi din SUA. Anul trecut pachetul lui salariul total, inclusiv acţiuni şi opţiuni, a ajuns la aproape 17 milioane de dolari – înainte de Tim Cook de la Apple şi directorii executivi de la Nike şi Ford, potrivit datelor compilate de Equilar.

Kibsgaard stă la cârma unei operaţiuni cu adevărat globale, iar în 2013, bărbatul în vârstă de 47 de ani din Ålesund, un oraş port pitoresc situat printre munţi plini de zăpadă de pe coasta de vest a Norvegiei, a fost numit de revista Foreign Policy drept unul dintre cei 500 “cei mai puternici oameni de pe planetă”.

La începutul acestui an, Kibsgaard a primit o medalie de la unul dintre cei mai puternici oameni din lume: Vladimir Putin. Într-un decret semnat de preşedintele rus, Kibsgaard fost distins cu “Ordinul Prieteniei”, medalia pentru contribuţia Schlumberger la o descoperire majoră în Arcticul rusesc.

Luna trecuta, Kibsgaard – considerat a fi cel mai bine plătit norvegian din lume – s-a dovedit a fi un operator nemilos, suprimând forţa de muncă de la Schlumberger cu 15%, ca urmare a scăderii preţurilor la petrol. Între timp, investitorii continuă să-l susţină pe Kibsgaard – probabil datorită creşterilor generoase de dividende suplimentare, de când este la conducere.

Într-un rar interviu, acordat anul trecut, Kibsgaard a vorbit revistei financiare Barron’s despre ambiţiile sale pentru Schlumberger şi a oferit o viziune ambiţioasă. “Nu cred că trebuie să ne concentrăm doar pe a fi cea mai bună companie din industria noastră”, a spus el. “Avem potenţialul de a fi cea mai bine condusă companie din lume, şi asta încercăm să facem.”

Acest articol este publicat în cadrul parteneriatului între VoxEurop şi iniţiativa The Guardian Keep it in the ground.