Anne-Laure Losseau este o tânără avocată belgiană. Până acum câteva luni, ea nu ştia nimic despre dreptul de azil. “Într-o zi”, îşi aminteşte ea, “am văzut imaginile cu copii sirieni care mureau efectiv de frig în taberele de refugiaţi”. În acea zi, ea a decis să reacţioneze, “cum am putut, dar concret”. Cu un grup de cetăţeni, Anne-Laure a lansat iniţiativa “Siria, o viză-o viaţă”, care a permis pentru două familii siriene să ajungă în Belgia în mod legal după ce au obţinut o viză umanitară.

Codul european al vizelor din 2009 prevede posibilitatea de a acorda “cu titlu derogatoriu” vize din motive umanitare – o posibilitate care este deja admisă la nivel naţional de mai multe ţări europene. Criteriile pentru a le oferi nu sunt clar fixate şi nu este posibil să facem recurs dacă este respinsă cererea sau declarată imposibil de primit. Viza umanitară, se spune în Belgia, “este o favoare, nu un drept”.

Acest titlu este deseori prezentat ca o soluţie la paradoxul dreptului de azil: toată lumea are dreptul să ceară protecţia unei ţări străine, dar astăzi, aproape niciun refugiat nu are dreptul de a veni în ţara unde vrea să ceară protecţie, deoarece pentru asta îi trebuie o viză, şi obţinerea ei este aproape imposibilă.

Este cazul sirienilor, care au multe şanse să obţină azil în Europa, dar care sunt obligaţi să-şi rişte viaţa pentru a ajunge aici. Astfel s-a născut ideea de a ajuta una sau două familii siriene să-şi prezinte o cerere de viză umanitară. Anne-Laure nu s-a gândit imediat la această soluţie. Într-un prim moment, ea şi-a spus că putea să facă să intre o familie siriană în Belgia cu o viză turistică. A apelat deci la Oficiul pentru străini, organismul public “însărcinat cu gestionarea populaţiei imigrante”, pentru a obţine o părere.

Mi-au spus că pentru a obţine o viză turistică, trebuie să-ţi dovedeşti voinţa de a te întoarce în ţara de origine, ceea ce este puţin probabil în cazul sirienilor”, aminteşte Anne-Laure. Ea s-a adresat deci unei avocate experte în dreptul de azil. “Ea mi-a propus să reunească un grup de persoane gata să se angajeze cu mine şi să organizeze o întâlnire în cabinetul său.”

Prima întâlnire a avut loc pe 12 februarie trecut. “Ne-am spus că ar trebui să facem o acţiune concretă, astfel s-a născut ideea de a ajuta una sau două familii siriene să prezinte o cerer de ajutor umanitar.” Prin intermediul lui Ghazi el Rass, un farmacist sirian stabilit în Belgia de patruzeci de ani, două fete ce trebuiau să fie operate de urgenţă au fost identificate: Marwa, rănită când încerca să fugă de bombardamente cu familia sa, şi Haifa, care suferea de o malformaţie caridiacă. În martie, grupul “Siria – o viză, o viaţă” şi-a prezentat oficial proiectul.

Cu familiile lor, cele două fete au trebuit să traverseze clandestin frontiera pentru a ajunge la Ghazi el Rass şi Anne-Laure în Turcia. Pe 19 iunie, ele au depus la ambasada Belgiei din Ankara cererea lor pentru o viză umanitară. “Ni s-a spus că aşteptarea putea dura până la şase luni, deoarece cererile pentru alte tipuri de viză au prioritate”, explică Anne-Laure. “Probabil că prezenţa noastră a accelerat procedura”. Peste mai puţin de două săpătămâni, un mail de la ambasadă anunţa că a fost acceptată cererea.

Cele două familii au aterizat pe 29 iulie pe aeroportul Bruxelles-Zaventem. Trăiesc acum în două apartamente puse la dispoziţie pentru câteva luni în Forest, Bruxelles. Cu sprijinul cetăţenilor care le-au primit, ele au început să înfrunte noi provocări: programări la medici, căutarea unei şcoli pentru Marwa, Haifa şi fraţii lor şi pregătirea cererii de azil.

Nu avem încă o idee clară despre ce vom face apoi”, spune Anne-Laure când o întreb despre următoarele obiective ale asociaţiei sale. “Am putea reîncepe cu alte familii sau să servim de intermediari pentru alţi cetăţeni doritori să ne urmeze.

Această poveste se termină bine deci. Dar arată meschinăria statelor membre ale UE, care ar putea să ofere vize umanitare în mod sistematic dar preferă să profite de ambiguitatea reglementărilor în acest domeniu, acordându-le de parcă ar fi o favoare şi nu un drept. De alfel, în Belgia, vizele umanitare sunt acordate mai ales din motive familiale: dacă o persoană nu i se poate alătura familiei şi se găseşte într-o situaţie periculoasă, Oficiul pentru străini îi poate acorda, în mod excepţional, permisiunea de a se alătura membrilor familiei sale în Belgia. Un alt motiv pentru care povestea celor două fete şi a familiilor lor, care nu aveau pe nimeni în Belgia, este excepţională.

Vize umanitare : alegere sau obligaţie?”, se întreba în 2014 cercetătoarea Ulla Iben Jensen, autoarea unui studiu pentru Parlamentul European. Un nou răspuns ar putea să vină din revizuirea Codului vizelor, începută anul trecut de Comisia Europeană şi primită cu mare entuziasm de Consiliul Uniunii. Parlamentul European este pe cale să prepare un raport în care răspunde propunerilor Comisiei. În luna iunie, grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor a spus că va apăra “un nou cadru” pentru a întări instrumentul vizelor umanitare. Raportul va fi supus votului eurodeputaţilor în toamnă şi trebuie să sperăm că va zgudui puţin statele membre.

Articolul acesta se înscrie în proiectul “#OpenEurope. Susţinut de mai multe publicaţii europene, el doreşte să fie ecoul gesturilor concrete de solidarizare care se construiesc de-a lungul continentului, pentru a veni în sprijinul imigranţilor. Şi doreşte apărarea unui proiect european fidel valorilor sale de primire, azil şi deschidere către Celălalt”.