Unde suntem?”, întreabă unul dintre ei.

Da, unde suntem?”, insistă prietenul său.

Nu ştiu nici măcar unde sunt!”, exclamă unul dintre noi, surprinşi.

Vin din Siria. Am fugit de organizaţia Statul Islamic”. “Eu vin din Irak. Din Kurdistan”. “Unde suntem?”, repetă o fată din Afghanistan, de 12 ani. A fugit de talibani, a lucrat un an în Turcia cu mama sa. În prezent, au ajuns la porţile Europei.

Sunt mulţi cei care nu ştiu cum se cheamă acest loc. Ne aflăm – ei şi noi – la gara din Szeged, în Ungaria, cum au descoperit unii dintre ei graţie GPS-ului de pe smartphone, acelaşi care le-a permis să se orienteze pentru a trece ultima frontieră, între Serbia şi Ungaria. Cu sisteme de navigaţie, au putut să localizeze coordonatele transmise de călăuze în unul din ultimele sms-uri primite – un semnal spre viitor. Şi viitorul, care i-a costat deja sute, ba chiar mii de euro, încă nu l-au atins, în această gară de la periferia Europei unde ne vom petrece împreună primele ore ale dimineţii.

Sensul vieţii, este să trecem graniţele”, spunea reporterul de călătorii polonez Ryszard Kapuściński, o frază care ia amploare când frontiera converge în trei puncte. Aici, în acest Triplex Confinium unde Ungaria, Serbia şi România se ating, va apărea extremitatea de est a structurii de sârmă ghimpată, înaltă de trei până la patru metri a cărei construcţie a fost anunţată de autorităţile maghiare în primăvara lui 2015, pentru a stopa ceea ce se anunţa drept cel mai important val migratoriu spre Uniunea Europeană din ultimii cincizeci de ani. Cele două puncte principale de intrare sunt Italia, în Sud şi sudul Ungariei, cu Grecia şi Bulgaria, şi Macedonia şi Serbia ca ţări de tranzit. Acest “Occident Express” prin Balcani a devenit deja principala cale de acces în UE, chiar mai tranzitată ca drumurile maritime ale Mediteranei până la plajele Lampedusei.

A fost frontiera lui Tito, şi cea a conducătorului comunist maghiar János Kádár şi a Moscovei, şi va fi acum cea a lui Viktor Orbán. Era frontiera nealiniată a socialismului “cu faţă umană” iugoslav şi va fi în prezent neo-frontiera capitalismului, şi el “cu faţă umană”, a unei Uniuni Europene care, cu mai mult sau mai puţin fard, este pe cale să încorporeze neo-naţionalismele care se impun în ultima vreme în urnele din regiune.

Un iepure apare brusc dintr-un câmp de floarea soarelui şi fuge în faţa maşinii noastre. Niciun poliţist, niciun refugiat în orizont. Suntem la antipozii Sopronpusztei, unde, pe 19 august 1989, maghiari şi austrieci au organizat întâlnirea pe care Le Monde o calificase de “picnic care a zguduit istoria”.

Zidul care începea să cadă la Sopronopuszta a căzut la Berlin trei luni mai târziu, şi cu el, restul cortinei de fier, care, în mijlocul Europei, diviza lumea. Móni Bense, profesor universitar şi traducătoare, care ne însoţea în această călătorie, era adolescentă în acea epocă: “Istoria se repetă atât de rapid încât generaţia care a trăit episoadele cele mai tragice în acest loc este încă în viaţă, dar ea pare să nu mai reuşească să-şi amintească”, spune ea, parcă resemnată cu amnezia parţială de care dau dovadă numeoşi compatrioţi, care par să nu-şi mai amintească de statutul de eterni imigranţi şi refugiaţi care i-a marcat pe maghiari de la Tratatul de pace de la Trianon.

În acea vară care a precedat “Toamna naţiunilor”, Robert Molnár avea 18 ani şi trăia în Kübekháza, un orăşel aflat la un kilometru de Triplex Confinium al cărui primar este în prezent. Nu este uşor de găsit, în Ungaria, şi mai ales în sânul formaţiunii de centru-dreapta, o voce atât de directă pentru a se opune construcţiei barierei. “Cunosc istoria”, spune el: “în trecut, când o ţară decidea să construiască o barieră sau un zid, ca la Auschwitz-Birkenau, la Berlin sau în restul frontierei blocului comunist, totul se întorcea contra celui care l-a construit”. Pentru Molnár, “Ungaria este deja o ţară izolată la nivel intelectual şi psihologic. Ungaria se închide: nu are nici intrare, nici ieşire, nici exterior, nici interior. Suntem în mijlocul Europei şi, dacă ne vom tot închide, spaţiul activităţii maghiarilor se va reduce, până în punctul în care persoanele îşi vor pierde speranţa şi vor începe să fugă din ţară”. În loc să se transforme într-o insulă, “Ungaria va fi un ghetou”, subliniază el.

Pe Triplex Confinium, o ureche fină reuşeşte să audă sunetul celor trei clopote: cel al bisericii din Kübekháza, în Ungaria ; cel de la Beba Veche, în România, şi cel de la Rabe, în Serbia, cele trei sate care, situate la aceeaşi distanţă unul de altul, formează acest triunghi – o dată pe an, se întâlnesc pentru o petrecere transfrontalieră.

Róbert Molnár se declară creştin practicant şi afirmă că “trebuie să avem grijă de străini”, mesajul lui Ştefan I al Ungariei, Sfântul Ştefan pentru credincioşi. “Biblia ne-o spune: Să nu faci altuia ceea ce nu ai vrea să ţi se facă ţie”, aminteşte el. Înainte de a avertiza: “răutatea ne va fi întoarsă. Dacă nu vrem să fim maltrataţi, nu putem să-i maltratăm pe ceilalţi.”

La intrarea în kocsma, taverna, din Kübekháza, patroana povesteşte un episod de la tv. Doar acolo a văzut refugiaţi, de altfel. Singura problemă concretă de care a auzit vorbindu-se era următoarea: un refugiat furase roşii unui agricultor care se plângea, într-un reportaj, de parcă era sfârşitul lumii.

Kübekháza nu este încă noua Lampedusa de la sfârşitul drumului Balcanilor pentru imigranţii provenind din sud-estul Europei, dar primarul oraşului şi patroana tavernei ghicesc cum se va termina asta: ambii spun că prin bariera care începe la Triplex Confinium, la un km de aici, “este clar că refugiaţii vor trece prin România şi vor veni din nou pe aici”. La această deducţie, evidentă când ne uităm pe o hartă, Péter Szijjártó, tânărul ministru de Externe, a răspuns că “în toate secţiunile frontierei unde nu există niciun mod eficient pentru a împiedica imigraţia ilegală [din Serbia spre Ungaria], vom folosi instrumentul sigur al închiderii frontierei”, adică prelungirea zidului.

Cât timp sârma ghimpată nu îi stopează orizontul, Robert Molnár crede că “bogata Europă occidentală trebuie să găsească un răspuns unanim” şi “nu putem să punem toată responsabilitatea pe umerii Ungariei, deoarece este o catastrofă umanitară care priveşte lumea întreagă”. Înainte de a afirma că decizia de a construi bariera este pur “politică internă” şi în interesul Fidezs, partidul premierului Viktor Orbán, şi că va costa 20 de milioane de euro statul. Un afiş de propagandă naţionalistă de patru metri înălţime şi 175 de km lungime. Această măsură, adaugă el “nu vizează oprirea imigraţiei, ci îl ajută pe Orbán şi Fidesz să ia voturi în defavoarea Jobbik, partidul de extremă dreapta, deoarece există deja radare termice de-a lungul frontierei şi 98% dintre refugiaţi sunt capturaţi”.

Într-o grădină unde Orbán seamănă ziduri, o grădină europeană, un copil a lăsat mai multe cireşe sub un arbore, pentru primul refugiat care va trece frontiera în acest sat liniştit. Mâine, sau poimâine, vor trece pe aici. Poate Sharbat, poate Mohamed, pe care i-am găsit la gara Szeged. Sau poate Rafik, care încă aşteaptă, într-o uzină abandonată din Subotica, fără paşaport, ca un trecător să-i dea coordonatele pentru a-şi continua drumul.

Între timp, în tavernă, auzim încă ecoul acelui ţăran maghiar care se plânge la tv că i-au fost ei i-au “furat” roşiile. “Ei”, sunt cei care au fugit de lume sperând să găsească un loc în fortăreaţa-rai a Uniunii Europene. În maghiară, în sârbă şi în croată, cuvintele “roşie” şi “paradis” au aceeaşi rădăcină: paradiscom/paradiscom, paradajz/raj, rajčica/raj.